— Eu nu am așa multe de spus, deci am să-ți povestesc eu, prima, cum am ajuns aici, în munți. Să vedem unde e începutul aventurii… Weekend-ul trecut a fost un fel de cireașă pe tortul căsniciei mele. IÎ promisesem soțului meu că am să-mi termin treaba până vineri seara, astfel încât sâmbătă și duminică să putem ieși undeva, la munte. Mai amânasem deja, de vreo două ori, mai mult din cauza mea decât a lui, și chiar îmi doream să evadez puțin din oraș, mai ales după ultima perioadă cumplit de aglomerată. Toate bune și frumoase, doar că sâmbătă dis-de-dimineață primesc telefon de la redacție că arde să scriu un articol, la prima oră. Ies grabită, spunându-i că mă voi mișca cât de repede pot și, cel târziu la amiază, ne urcăm în mașină și lăsăm totul în urma noastră. Știam că nu-i convine deloc, dar nu aveam ce să fac altceva, așa că mi-am văzut de treabă, cu gândul să termin cât mai repede. Dar știi vorba aceea: “Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg”. Așa am pățit și eu. Redactorul șef m-a trimis pe teren să iau niște interviuri la fața locului și, până m-am întors în redacție, până am terminat articolul, s-a făcut după-amiază. Nu mi-a dat niciun telefon și simțeam că nu-i a bună, dar nici eu nu aveam curaj să sun, neștiind ce să-i spun. Spre seară, când am ajuns acasă, bineînțeles că nu mă mai aștepta nimeni. Era doar un bilețel pe masă: “ Ne vedem când ne mai întâlnim…”. M-am așezat pe scaun și am rămas uitându-mă în gol, încă mult timp. Nu înțelegeam când și cum am ajuns noi doi acolo și, mai grav decât asta, habar nu aveam ce mai putea fi făcut. Dar, clar, nu mă așteptam la ceea ce avea să urmeze. Cum stăteam eu la taclale cu gândurile și frământările mele, numai ce aud dintr-o dată cheia învârtindu-se în ușă. Am tresărit! Am dat să mă ridic în întâmpinarea lui, doar că surpriză maximă: era mort de beat! Abia reușea să se țină pe picioare. Nici n-a vrut să se uite la mine, de vorbit oricum nu cred că era în stare. Așa că seara s-a încheiat în această notă absolut “superbă”, el căzând la propriu pe primul pat întâlnit, iar eu terminând cafeaua făcută pentru amândoi. N-am putut închide niciun ochi toată noaptea. Asteptam cu emoții dimineața în care urma să stăm de vorbă. Știu că poate ți se pare exagerat că am ajuns la divorț doar de la atât, dar crede-mă că atunci nu am știut cum să schimb direcția lucrurilor.
—Chiar dacă mie mi s-ar părea exagerat, pentru tine nu e exagerat. E vorba de durerea ta, de iubirea ta, neînțelegerea voastră. Nimeni nu reinventează roata, să știi, dar fiecare, în sufletul lui, trăiește totul la intensitate maximă, chiar dacă o mulțime de oameni s-au mai confruntat, de-a lungul timpului, cu aceleași situații. Pentru tine este, cumva, dreptul tău să trăiești la intensitate maximă absolut totul, iubire și suferință, deopotrivă. Nu știu cât de bine îți face asta, dar, cum nu obișnuiesc să-mi dau cu părerea sau să vin cu sfaturi, prefer să te ascult în continuare.
— Îmi face bine să pot vorbi în siguranță, să știu că sunt ascultată și nu judecată. Cumva de asta am și simțit luni nevoia să fug, pur și simplu. Știam ce ar fi urmat: întâlniri cu familia și prietenii, care mai de care mai șocat, mai afectat, fiecare cu o grămadă de păreri și observații deja inutile, de genul “dacă n-ai fi zis…”, “dacă ai fi venit la timp…”, “nu trebuia să fi făcut așa…”, de parcă a vrut cineva, și-a planificat careva să ajungem în punctul ăsta mort. Și eu am reacționat la fel, de-a lungul timpului, făcând-o pe-a toate știutoarea, când altora le crăpa maseaua-n gură și pe mine nu mă durea nimic. Acum abia îmi dau seama cât de penibilă și enervantă eram în clipele alea. Învățătură de minte.
— Și, dacă ai fugit, cum spui tu, acum ai scăpat de discuțiile astea inutile? Te-au lăsat în pace?
— Da’ de unde? Sună telefonul de atunci. Doar că l-am dat pe mut și, din când în când, verific să văd de la cine am mai multe apeluri nepreluate și trimit un sms să se liniștească, să nu creadă că am pățit ceva. Nu pot vorbi cu nimeni acum. Nu știu ce să le spun, pentru că, în primul rând, eu trebuie să văd ce vreau cu viața mea și ce am de facut în acest sens. Accept divorțul cerut de el sau lupt pentru “noi”? Continui să fac o meserie din cauza căreia, în mare parte, am ajuns aici sau îmi întreb sufletul ce-și dorește să facă mai departe? Deocamdată, nu pot să mă gândesc la nimic, iar de făcut vreun plan salvator nici nu poate fi vorba.
— Dar știi că, într-o zi, tot vei da față în față cu toți cei care acum ar vrea, dar nu știu cum, să-ți fie alături, să te susțină în felul lor, să te ajute în clipele astea? Unii dintre ei, mai mult ca sigur că sunt sinceri, doar că nu înțeleg că nu pot face nimic pentru tine, de fapt. Ca acum e vorba despre tine și alegerile tale. Nu poți fugi o veșnicie de cei din jur, de cei din viața ta, pentru că nu poți fugi la infinit de tine. Va veni și timpul să-ți înfrunți propriile frici. Abia atunci te vei putea întoarce, cu adevărat, în viața ta și să ți-o trăiești pe bune, mai departe.
— Știu, în sinea mea, că nu mă pot ascunde de tot aici, la pensiune, cu toate că tare mi-ar mai plăcea. Nu sunt o lașă, de felul meu, doar că acum nu am nici cea mai mică idee ce să fac. Iar mintea nu mă ajută nicicum. Parcă-i blocată, nu procesează nimic, doar există acolo, în capul meu, și atât.
— Foarte bine că face asta. Îți oferă timp să respiri și să te întorci la tine. Acolo vei găsi raspunsurile la frământari și, tot acolo, și liniștea și împăcarea. Din clipa în care îți vei asculta inima, vei găsi și drumul către tine. Pentru că-n inima ta îl porți mereu pe Dumnezeu, care-ți poartă de grijă, de când te-ai născut. Doar să-l lași să-ți îndrume pașii cum știe El mai bine. Să nu te îngrjorezi. Roagă-te și totul va veni de la sine, la timpul potrivit.
Privirea blândă și calmă a femeii din fața ei o face să se simtă ceva mai bine și cu încredere în ceea ce va urma, chiar dacă nimic din ce trăiește acum nu-i oferă motive de liniște.
— Dar să revenim la povestea ta: dimineața te-a găsit trează, așteptând inevitabilul…
— Da, cam așa. Moțăiam în bucătărie cu capul pe masă, când a intrat soțul meu, boțit și ciufulit. Am facut în liniște o cafea pentru amândoi și așteptam să spună ceva. Dar nimic. Tăcere. O liniște din aia de-ți spărgea timpanele, dacă înțelegi ce zic. Mai bine ne-am fi certat, să urlăm unul la celalalt, dar măcar să ne spunem ceva. Orice, numai nu tăcerea aia insuportabilă! Pentru că nu era o tăcere în care să te odihnești, să te relaxezi, ci una din acelea în care tensiunea crește, sângele clocotește, gândurile și replicile se ceartă singure, în lipsa unei companii reale. Și am stat așa cel puțin o oră. N-ai idee cât de greu s-a scurs ora aia… M-am abținut cât am putut să nu stârnesc discuția, pentru că începea să mă enerveze victimizarea lui. Știam că greșisem, că nu-mi ținusem cuvantul, dar nu o făcusem la ambiție, ci pur și simplu pentru că nu se putuse altfel. Tare le mai place bărbaților să vadă doar paiul din ochiul nevestei, că pentru bârna lor au mereu explicații. De câte ori n-am amânat sau chiar anulat diverse planuri din cauza serviciului lui minunat! Dar, mă scuzi, el are circumstanțe atenuante, funcția lui justifică orice. În fine, să nu intrăm în detalii, simt că nu-mi fac deloc bine.
— Chiar așa și este. Nu-ți face bine să te uiți la el și greșelile lui, mai ales că nimeni nu e perfect. Mai bine revenim la tine și ce simțeai tu atunci. E mai cu folos, că poate azi, la ceva timp după incident, ai să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Cine știe.
— Corect! Sa ne întoarcem în bucătăria mea. Ne beam în liniște cafeaua, fiecare cu monologul lui interior, așteptând cel mai mic semn de la celălalt pentru a ne putea război. Până la urmă a spart gheața el. Era mahmur, îl durea capul, nervos peste măsură, așa că n-a mai rezistat și a răbufnit, eliberând frustrări și nemulțumiri adunate în timp. Nu pot să spun că erau prostii sau neadevăruri, în mare parte le recunoșteam ca fiind problemele cu care ne confruntam amândoi, de când ne-am căsătorit. Mi se părea, însă, un pic deplasat să reacționeze așa aiurea, dintr-o dată. Eu le luasem pe toate exact cum au venit, și la mine, și la el. Nu era prima dată când vedeam că viața noastră nu mai avea nicio legătură cu noi. Și, totuși, nici nu mi-am băut mințile și nici nu am dat în clocot în felul acesta.
— Dar ai simțit frustrarea cum își făcea casă în sufletul tău?
— Normal. Cine n-ar simți-o?
— În cazul ăsta, singura diferență dintre tine și el este că tu ai reușit să te prefaci și să fugi de realitate ceva mai mult timp decât soțul tău. El a ales să-și exprime nemulțumirea în legătură cu ceea ce trăiește, cu viața lui, chiar dacă nu a făcut-o în cel mai plăcut mod cu putință.
Nu prea-i convine, sincer, cum pune problema femeia asta pe care abia o cunoscuse. Și nici nu prea știe ce-ar putea să-i zică, așa că alege să tacă. Crede că ei îi plăcea cum arată viața lor? Și nu s-a prefăcut. Chair nu a știut ce ar fi putut să facă. Să se fi certat cu el? Să fi renunțat la serviciu? Și din ce să mai trăiască? Și, dacă ar fi pornit ea discuțiile, ar fi fost mai bine? S-ar fi certat mai puțin? In fine, întrebări fără răspuns la ora asta. Doar ipoteze…
“Ideologiile ne separă. Visele și suferințele ne apropie.” Eugen Ionesco
Poveștile nu-l acuză pe cel care le citește, poveștile mângăie și aduc înțelegere. Poveștile ne aduc înapoi, împreună.
