— Știi cum văd eu lucrurile în viețile noastre, uneori? Ca și cum am sta în fața unui televizor jucându-ne pe PlayStation, de exemplu. Și ne prinde atât de tare acțiunea din joc, e atât de fascinant tot ce se întâmplă, încât nu mai realizăm că noi nu suntem eroul de dincolo de ecran și că realitatea nu e cea de acolo. Uităm că suntem, de fapt, cei care stăm în fotoliu cu joystickul în mână, că noi am ales să jucăm acel joc și că-l putem opri în orice moment. Uităm că avem o viață frumoasă de trăit, în care suntem, cu adevărat, eroii principali, nu doar personajele jocului. Și avem atâtea de făcut, de învățat, de experimentat, de iubit. Avem nevoie să mâncăm, să bem, să respirăm, să dormim, să facem sport și câte și mai câte. În joc, însă, nu ne trebuie nimic decât să continuăm să jucăm, trecând mereu la alte nivele, pentru care suntem premiați cu recompense și mai multe vieți, ca să nu ne oprim niciodată din jucat. Devenim ca niște drogați dependenți de jocul nostru, dorind tot mai mult și mai mult, ca să putem urca mai sus, tot mai sus, la următorul nivel, fără să ne punem întrebarea “Unde vrem să ajungem?” și “Dacă ajungem acolo, ce obținem?”. Suntem prinși în scenariul prestabilit de creatorul jocului, unde totul se întâmplă conform planului. Teoretic, jocurile ar trebui să fie o modalitate de deconectare de la agitația cotidiană și de relaxare. Practic, însă, pot deveni adevărate obsesii care ne distrag de la existența noastră reală, până ajungem să uităm cine suntem. Asta ni se întâmplă și atunci când ne îndrăgostim prea mult de lumea materială, cu metodele ei de recompensă pentru fiecare nivel depășit. Nu e nevoie să jucăm jocuri ca să devenim dependenți. E suficient să ne ancoram exagerat de mult în teluric și, dacă fascinația materialului preia comanda asupra noastră, ajungem să nu mai știm cine suntem, ce simțim, care ne este rostul sau încotro ne îndreptăm. Nici nu ne mai punem astfel de întrebări, trăim conform tiparului existențial în care am fost prinși, conform programului de viață în care rulăm. Sincer vorbind, nu ți se pare la fel ca în cazul jocului pe PlayStation?
— M-ai lăsat fără cuvinte. Recunosc că nu-mi este deloc confortabil să văd lucrurile așa. Chiar mă sperie, cumva.
— Păi e de speriat. Să crezi că trăiești ceea ce vrei tu, când de fapt ești trăit de tot ce te înconjoară, chiar că nu sună prea bine. Nu crezi?
— Și care ar fi jocurile astea ale lumii materiale în care ne-am agățat, ca la PlayStation? Dincolo de dependențele evidente, de alcool, tutun, droguri, jocuri de noroc…
— Tot ceea ce ne face să uităm de noi înșine, de cei dragi, de adevăratul scop al vieții în sine. Uită-te în jurul tău, peste tot vezi doar reclame care să te îmbie să cumperi ceva. Pentru a reuși să te convingă, e nevoie să existe o dorință care să acopere o nevoie. Și în clipa în care vei ajunge să crezi că ai nevoie de acel lucru, vei face tot posibilul să-l ai. Cu alte cuvinte, muncești ca să cumperi tot mai multe lucruri care să acopere niște nevoi create cu răbdare, în timp, de cei interesați să le vândă. Nu ești prinsă ca-n joc? Într-o viață ireală?
— Păi nu-i posibil chiar să am nevoie de acel lucru? De unde să știu că-i o nevoie falsă?
— Plecăm de la nevoile de bază pe care trebuie să le satisfacem pentru a putea trăi. Hrană, adăpost, haine și așa mai departe. Cu alte cuvinte avem nevoie să mâncăm alimente care să ne asigure necesarul de nutrienți pentru a fi sănătoși. Dar cum sunt așezate-n farfurie, cât de scumpă este farfuria, firma care a produs-o, materialul din care este făcută, locul în care consumăm acea mâncare și alte detalii de acest fel, deja sunt parte dintr-un film al minții noastre, care diferă de la o persoană la alta, funcție de “jocul” pe care-l joacă.
— Nu se cheamă evoluție asta? Să nu mai fim la fel de săraci ca acum câteva generații în urmă.
— Depinde cum definim “sărăcia” și “bogăția”, dar asta-i altă discuție. Hai să-ți povestesc cum mi-a fost dat mie să mă trezesc, ca dintr-un vis, în mijlocul jocului care mă prinsese fără să-mi dau seama. În copilărie, îi judecam pe adulții care uitau de importanța familiei, pe motiv de lipsă de timp, oboseală, muncă prea multă. Nu vedeam rostul să fii atât de ocupat continuu, în dorința de a avea cât mai multe lucruri materiale, fără să vezi că nu mai ai timp și chef să te bucuri de ele. Odată cu intrarea în lumea oamenilor mari, nevoia de bani pentru tot ce îmi lipsea la ora aia m-a făcut să văd cu alți ochi lucrurile pe care le uram în trecut. Și, zi după zi, pas cu pas, m-am îndreptat spre o dependență tristă de nimicuri care nu-mi aduceau nicio bucurie reală. Bijuterii, pantofi, poșete, haine, distracții și companii în care să le pot etala pentru a fi admirată de bărbați și invidiată de femei. Poze în care să arăt cum nu eram de fapt, în adâncul sufletului meu, singură și din ce în ce mai tristă. Machiaje și măști dincolo de care nu mă mai recunoșteam, așa goală și falsă cum devenisem. Jucam un joc în care mă “premiam” periodic cu astfel de lucruri, după ce tot timpul mi-l petreceam muncind ca să am o viață din ce în ce mai prosperă și o familie fericită.
— Și nu asta vrem cu toții: să fim fericiți împreună cu cei dragi, ai noștri?
— Ba da. Întrebarea este alta. Chiar suntem așa cum ne dorim? Așa cum vrem să credem că suntem? Dar cei dragi ai noștri sunt fericiți? Mie viața, Dumnezeu mi-au dat șansa să mă trezesc din toată nebunia aia și să mă uit sincer în jur. Și a durut ce-am văzut. Fără ochelarii roz din jocul jucat, lumea arăta altfel. Căsnicia mea era o mare minciună, fiind singura care nu voiam să recunosc asta. Voiam să mă cred soția fără pată, dar refuzam să mă uit la ce devenisem în toți anii ăia în care, deși am închis ochii să nu văd ceva ce mi-ar fi produs durere și amărăciune, știam exact care-i realitatea. Și, cu toate că-mi iubeam copilul, ajunsesem o mamă isterică, care-și refula tristețea și nefericirea pe cel mic, care nu putea riposta. Cum crezi că a fost momentul în care am văzut toate astea?
— Dureros, cred…
— Sfâșietor, nu dureros. Ani în șir alergasem gâfâind să construiesc viața perfectă. Bifasem casa cu piscină, terenul de sport, pisici, câini, papagali, șemineul în care făceam foc o dată pe an, dar trebuia să fie acolo, ca să completeze decorurile, haine, bijuterii, mașini, vacanțe și tot felul de activități distractive sau de relaxare, adică tot ceea ce credeam că îți garantează fericirea și liniștea sufletului. Așa cum văzusem la cei din jurul meu, la televizor, în reclame sau în filme. Și, surpriză maximă! Nu că nu eram deloc fericită, ba mai mult, viața mea era în derivă, de fapt. O frumoasă spoială care nu avea nicio fundație, în realitate. Gata să se prăbușească la orice pală de vânt. Lucru care s-a și întâmplat.
— Înțeleg ce spui. Chiar dacă eu nu am fost dependentă de lucruri pentru mine, haine sau bijuterii, și nici cu distracțiile nu pot să spun că am exagerat, la fel m-am simțit, ca și tine, când m-am trezit singură, după plecarea furioasă a soțului meu. Atunci s-a rupt rutina sau am oprit jocul care mă prinsese, cum zici tu. Senzația a fost similară. Am simțit că mă prăbușesc când am văzut că nu am nimic, de fapt. Profesia mea, căreia îi dedicasem atâția ani de muncă continuă, pentru care îmi neglijasem soțul și din cauza căreia niciodată nu era momentul potrivit să avem un copil, cariera mea minunată de jurnalist era într-un mare impas, iar viața de familie, ca și inexistentă. Eram singură în casă. Singură în viață. Nu-mi făcusem timp decât pentru muncă. Și am ajuns să rămân fără nimic. Nu mai am nimic acum. Da… Cam așa-i cu jocurile astea de PlayStation. Nici nu știi când te prind și te fac sclavii lor. Știi ce-i cel mai amuzant? Că niciodată nu m-am jucat nici pe calculator, nici pe alte console din astea.
— Nici eu. Erau prea evidente pentru noi. Ne trebuia un joc mult mai realist. Și viața ni l-a oferit. La tine a fost cariera, la mine mirajul familiei occidentale fericite. Indiferent cum s-a chemat jocul nostru, rezultatul a fost același. Am uitat să trăim, cu adevărat. Am uitat să iubim, să ne îngrijim de cei dragi, să prețuim timpul și oamenii. Am uitat că, într-o zi, totul se va sfârși.
— Și, când te gândești că, în tot acest timp, telecomanda jocului era la noi. L-am fi putut opri de atâtea ori…
Suntem atât de grăbiți în goana noastră nebună spre nicăieri, încât nu mai acordăm timp timpului, ajungând până în final să nu fi avut niciodată timp, pentru nimic. Un paradox devenit realitatea zilelor noastre. Trăim într-o lume virtuală, într-o dimensiune paralelă, crezând că aceea e viața adevărată. Dar, indiferent ce poveste va construi mintea, inima va ști mereu că trăim într-un vis ireal. De noi va depinde mereu ce vom alege. Viața sau jocul de PlayStation?
