— Înțeleg foarte bine ce zici. Nu degeaba tot repet că mă regăsesc în multe din cele povestite de tine. Poate în prea multe… Parcă nu mai e doar povestea ta, a devenit și a mea, cumva.
— Nimic nu-i întâmplător în viață. Nici măcar întâlnirea noastră nu este. Cu siguranță, fiecare dintre noi are ceva de dăruit celeilalte. Noi, oamenii, suntem un fel de oglinzi, unii pentru alții, și fiecare întâlnire e un prilej bun de a ne vedea în persoana din fața noastră. Așa avem ocazia să ne mai aranjăm nițel, dacă nu ne place ce vedem în oglindă.
— Nu m-am gândit niciodată la asta, până acum. Trebuie să recunosc că m-a pus, cumva, pe gânduri faptul că ne regăsim atât de bine în povestea celeilalte.
— Exact. Și ce-ți voi povesti mai departe te va ajuta să vezi mai clar în viața ta anumite lucruri, pe care, poate până acum, nici nu le-ai observat. Frica aceea de care-ți spuneam mai devreme m-a făcut să înțeleg că poți avea cea mai importantă funcție din lume, toți banii de pe glob și cele mai frumoase și mai prețioase bunuri materiale, că tot nu te poți opune legilor firii. De moarte nu scapă nimeni. Această trezire la realitate a provocat în sufletul meu un taifun de emoții și trăiri, care de care mai controversate, de la frică la disperare, de la panică la furie, emoții intense care au dus, uneori, la momente de blocaj și anesteziere a simțurilor. Oricât de greu îmi era, oricum era mult mai bine decât să fi rămas în acea stare de inconstiență indusă de amorțeala în care-mi trăisem viața. Chiar dacă nu eram pregatită să fac față acestei experiențe, nici nu mai puteam să fug de ea. Mi-aș fi dorit să am o telecomandă a propriei vieți, să apăs butonul de pauză, măcar cât să-mi trag sufletul, să mă ascund și să plâng în liniște, lăsând durerea sfâșietoare să mă cuprindă în brațele ei și să rămân acolo până se scurge toată. Dar cum nu am putut face nimic din ce-aș fi vrut, a trebuit să respir în continuare, indiferent cât de frică îmi era, și să învăț să pun mai departe un picior în fața celuilalt, că să-mi continui drumul prin viață. Pierderea cuiva drag poate fi momentul de trezire pentru mulți dintre noi. La mine moartea bunicului, la tine despărțirea de soțul tău, tot ca o pierdere sunt resimțite ambele. Atunci a fost prima oară când am simțit nevoia disperată să cred în ceva, în cineva, să nu mă mai simt atât de singură în fața morții și, implicit, a vieții. Nimeni din jurul meu nu-mi putea fi aproape în acele clipe, pur și simplu neștiind cum mi-ar putea alina durerea ce o resimțeam. În loc să mai ridic ochii spre cer revoltată,ca alte dăți, atunci i-am lăsat în pământ cu evlavie, cerându-mi iertare pentru necredința în care trăisem atâția ani. Și, ca o coincidență, un bun prieten de-al meu, neștiind ce altceva să facă pentru a-mi fi alături și a-mi alina suferința, mi-a dat o carte care mi-a schimbat complet viața, încă de la primele rânduri. “Conversații cu Dumnezeu”, așa se numește cartea care mi-a fost singurul sprijin în acele clipe de singurătate, aducându-mă mai aproape de Dumnezeu și făcându-mă să-mi doresc să stau de vorbă cu El. În doar câteva zile, femeia care, până nu demult, crezuse doar în ea însăși și în propria putere de a-și croi destinul, ajunsese acum să descopere căldura blândă a credinței. Până când viața nu mi-a arătat, negru pe alb, că lumea materială nu e decât iluzie deșartă, nici nu am fost dispusă să dau frica pe credință și să prind curaj să pășesc mai departe, cu Dumnezeu alături de mine.
— Cam așa m-am simțit și eu când am plecat de acasă! De sâmbătă seara și până luni dimineața am fost ca anesteziată. Foarte sugestiv cuvântul ales de tine. Descrie perfect starea în care eram și eu, și tu, fiecare-n povestea ei. Pentru că nu mai puteam rezista în acel context, eu chiar am fugit. Am tras plapuma peste mine, metaforic vorbind, și m-am cuibărit în linistea tristă din suflet. Cam așa a fost drumul până aici. Sincer, în astfel de clipe îmi dau seama că nu știu cum să trec prin unele situații grele de viață. Habar n-am care-s cele mai bune metode sau, măcar, dacă există.
— Sunt! Simplul fapt de a nu considera acel moment drept “rău”, “greu”, “groaznic” face să nu mai fie nevoie să strângi din dinți sau să te anesteziezi, pentru că nu-i mai pui o etichetă negativă. E doar o experiență, chiar dacă nu cea pe care ți-ai fi dorit-o și nici cea mai plăcută dintre cele trăite până atunci. Nu-i da altă încărcătură și n-o transforma într-un balaur, pentru că așa ajungi să nu știi cum să-i mai faci față. Gândurile tale despre ceea ce trăiești sunt responsabile de toate stările și emoțiile pe care va trebui să le gestionezi cumva, ulterior.
— Interesant. Cred că înțeleg raționamentul. Însă, recunosc că nu știu dacă aș putea pune în aplicare.
— Chiar funcționează. Și, ai dreptate, nu e tocmai ușor să faci de prima oară schimbarea asta de perspectivă. E nevoie de antrenament până să reușești să te uiți așa la tot ceea ce trăiești. Însă, să știi că merită efortul. Câștigul tău din genul ăsta de experiențe este că înveți să ai răbdare. Este o vorbă, care-mi place foarte tare și pentru a cărei înțelegere deplină mi-au trebuit ceva ani și experiențe prin care să tot trec. Cică “Răbdarea începe abia acolo unde se termină răbdarea”. Cine a spus cuvintele acestea, cu siguranță a trait ceva lecții de viață care i-au forțat răbdarea dincolo de limitele acceptate de el însuși.
— Ai spus, mai devreme, că acela a fost momentul de la care ai început să te schimbi. Poți să detaliezi puțin?
— Moartea ca experiență de viață m-a schimbat complet, ca om. Și, încet-încet, transformările produse în interior au început să se reflecte și asupra vieții mele exterioare. Odată ce am început să înțeleg rostul pentru ceea ce trăiam, toate experiențele prin care am mai avut de trecut au devenit un fel de cadouri de la Dumnezeu, pentru a-mi reaminti de mine. Cine sunt, sau mai corect, cine nu sunt. Cum să te fac să înțelegi cât de mare a fost transformarea asta de care-ți vorbesc? Imaginează-ți că apropiații îmi spunea “doamna colonel”.
— Vorbești serios? Poate o spuneau în glumă, să te tachineze.
— Din păcate, nu era deloc în glumă. Era chiar foarte serios. Pentru că devenisem foarte severă, atât cu mine, cât și cu cei din jur, strictă și radicală în decizii, dar nu într-un mod sănătos pentru noi toți, ci într-o manieră care îi rănea nu doar pe ceilalți, ci chiar și pe mine. Aveam așteptări mari de la toți, îmi planificam în amănunt nu doar viața mea, dar și treburile celorlalți cu care aveam tangență, indiferent că erau oamenii cu care lucram, prietenii sau membrii familiei. Aveam foarte multe responsabilități, pe care, de fapt, mi le asumasem singură, și un program extrem de încărcat, care mă solicita uneori peste puteri. Au fost niște ani și grei, și frumoși, pentru că am avut și multe satisfacții, atât la nivel personal, cât și profesional.
— Nu aș fi spus niciodata despre tine că ești o astfel de persoană! Pari foarte calmă, relaxată chiar.
— M-am schimbat mult de atunci, e normal să nu mă mai vezi acum așa. Ceva din femeia asta, de care îți povestesc, va rămâne pentru totdeauna înăuntrul meu și o pot chema înapoi, oridecâteori situația o va cere, dar într-un mod mai blând, cu mult mai multă rabdare, toleranță și iubire. Atunci încă eram la început de drum și multe nu știam. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit lecții pe bandă rulantă, ca să mi se șlefuiască toate asperitățile și colțurile alea ascuțite, în care se răneau cei dragi mie, provocându-mi și provocându-le tristețe și dezamăgire. Tăria de caracter, hotărârea și perseverența devin calități doar atunci când sunt îmbracate în multă dragoste de oameni și de Dumnezeu. Altfel, hrănesc doar egoul, făcând fericită mintea. Marele pericol pentru toți cei care-și doresc succes și recunoaștere în lumea asta materială este faptul că uită că tot ce au, tot ce sunt și tot ce fac sunt de la Dumnzeu. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de această perspectivă, cu cât ne distanțăm mai mult de partea noastră frumoasă și bună, cu atât uităm cine suntem și ne pierdem în realitatea asta măruntă. Ajungem să trăim o existență tristă și nefericită, într-o veșnică agitație și căutare nemulțumită a ceva ce nu vom găsi niciodată. Acel ceva este exact iubirea de care am fugit la început, este Însuși Dumnezeu. Și golul din suflet nu va putea fi niciodată umplut cu nimic, pentru că nimic din lumea asta nu se poate ridica la frumusețea, puritatea și perfecțiunea iubirii divine. Uite așa trăim o viață întreagă cu sufletul golit și trist, căutând ceva ce era dintotdeauna în noi, doar că nu voiam să vedem. Nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această șansă să mă trezesc din coșmarul în care am trăit și să-mi dau seama de toate aceste lucruri. Altfel, acum, n-am mai fi stat noi două de vorbă. Cine știe dacă nu, cumva, ajungeam, între timp, și general.

“Există un motiv pentru care nu eu, ci Dumnezeu scrie povestea. El știe cum se desfășoară toate, încotro duc, ce noimă au. Eu nu.” Ann Voskamp