De când mă știu, cuvântul a fost prietenul meu cel mai bun. Vorbeam în scris, vorbeam cu animalele pe care le aduceam mereu, acasă, cu păpușile și personajele imaginare din jocurile copilăriei, cu Îngerașul meu protector și steluța care strălucea în pâcla nopții arătându-mi că, acolo sus, Cineva mă iubește. Eram gureșă ca un stol de vrăbii când aveam compania celor mari (întotdeauna mi s-a părut mai interesantă lumea adulților decât cea a copiilor de vârsta mea) și comunicam prin toate semnele posibile când eram nevoită să tac, să nu scot niciun sunet fiind pedeapsa cea mai grea pentru copila zvăpăiată care eram.
De-a lungul drumului spre lumea adulților am vorbit, nu la fel de liber și de neastâmpărat ca-n copilărie, dar am spus deseori ceea ce mi se părea injust sau de neînțeles, am stârnit reproșuri, uneori chiar revolta celor din jur față de atitudinea mea. Nu înțelegeam, atunci, de ce un adevăr spus direct și simplu, așa cum este întotdeauna adevărul, poate provoca astfel de reacții neașteptate pentru tânăra idealistă care eram în acei ani. M-a durut mult că mi se cerea să închid ochii și să mă prefac că văd și eu ce se străduiau alții să-mi arate, fără prea mult succes, prin transformarea realității în iluzie. M-a întristat masca pe care o simțeam cum mi se lipea de chip, dar nu aveam curaj și putere să o înlătur. Deja dorința mea de a vedea adevărul și a-l oferi tuturor cu firescul lucrurilor spuse pe nume începea să pălească, lăsând loc unei înfrângeri tăcute.
Treptat, aproape pe nesimțite, veselia gureșă a cuvintelor care se rostogoleau zglobii s-a transformat în pusee de vorbe aruncate cu amărăciunea și furia neputinței de a mai fi eu. Cu anii, oboseala lumii, care a doboarât, vis după vis, dorințele de adolescentă și speranțele femeii la început de drum, a pus stăpânire pe întreaga mea ființă, luându-mi bucuria cuvintelor care mi-au luminat zilele copilăriei. S-a instaurat o tăcere gravă și grea, dureroasă uneori, în care vorbele prizoniere răbufneau izbindu-se de limitele unei minți ce nu mai voia să comunice cu lumea care o dezamăgise atât de profund. Aproape iremediabil… Nu mai aveam ce să spun, cui să vorbesc, de ce să comunic. Tot ce-mi doream era liniștea. O liniște pe care tăcerea nu reușea să mi-o ofere. O liniște a ființei. A minții care încă-și argumenta dreptatea ei, a sufletului sângerând în singurătatea închisorii tăcerii, a unui trup chinuit de frământările nevăzute. Atunci am înțeles că tăcerea fără liniște e o temniță nemiloasă, în care m-am condamnat singură, sperând să fie mai puțin dureroasă decât măștile și iluziile sufocante ale unei lumi false.
După ani și ani de cuvinte când rostite, când nevorbite, după răbufniri și tăceri, printre lacrimi și zâmbete, cuvântul aliat s-a împrietenit cu tăcerea, îmblânzind-o. După atâtea bătălii, pe care le crezusem pierdute, a venit și vremea steagului alb, al păcii smerite, care-și numără părțile din suflet pierdut pe întinderea necuprinsă a anilor, cautând fiece fărâmă prețioasă de viață. Războiul nu s-a încheiat încă, îl port cu mine mai departe câte zile mai am de umblat pe pământul reavăn al existenței mele. Însă, bătălie cu bătălie, învăț să nu mai ascut cuvintele ca-n tinerețe, să nu le mai transform în lănci și sulițe ascuție sau săbii al căror tăiș provocau răni adânci, aducătoare de moarte relațiilor cu cei dragi. Zi după zi, aleg ce cuvinte să păstrez în teaca tăcerii salvatoare și căror vorbe să le dau puterea suavă a solului de pace. Clipă de clipă, în tăcere sau alegând calea comunicării, liniștea e parte din viața mea, vitală ca aerul tras cu nesaț în piept. Liniștea e viața unui suflet în pace. Și, abia atunci, liniștea prinde contur, transformându-se în tot ceea ce vorbele sau tăcerile trecutului nu au putut fi. Abia așa, fie tăcând, fie vorbind, pacea adusă în liniștea minții și a sufletului ne învăluie pe toți laolaltă, până devenim unul, cuvintele fiind de prisos pentru aceeași inimă care bate în noi toți.
“Când poţi spune ceva folositor, fă-o atunci! Învăţătura din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea rămâne acolo pentru totdeauna.” Sfântul Ioan Gură de Aur
