— Mă bucur mult pentru tine, Laura! Pentru viața pe care o ai acum, pentru fetița ta minunată. Mă bucur că te-am întâlnit și că mi-ai împărtășit povestea ta.
— Cred că glumești! Eu îți sunt recunoscătoare pentru tot ce mi-ai spus despre tine și viața ta. Cred că asta mi-a deschis ochii să văd ce pot pierde dacă nu mă trezesc. Tu m-ai ajutat să am, din nou, o viață. Acum doi ani ajunsesem o epavă, iar astăzi sunt o femeie împlinită și fericită!
— Nu uita că nimeni nu poate fi ajutat dacă nu-și dorește schimbarea. Deci, e meritul tău că ai făcut-o. Se pare că venise vremea și Dumnezeu ți-a ghidat pașii spre tot ceea ce a urmat în viața ta. Întâlnirea noastră, poveștile împărtășite, întoarcerea ta acasă…
— Într-adevăr, așa e. Chiar am simțit că am fost îndrumată pas cu pas, în tot acest timp. Aproape de necrezut cum au evoluat lucrurile în viața mea. Nu vrei să știi cât de lung a fost drumul spre casă. Îmi era frică de tot ceea ce credeam că va urma. Norocul meu a fost că Vlad era la serviciu și am avut timp să-mi liniștesc gândurile, să mă detașez de ele și să fac doar ce simțeam în clipele alea. Mi-am desfăcut bagajul fără grabă, privind cu bucurie fiecare colțișor din casă. Îmi lipsise acest “acasă” al meu. Mi-era dor și de Vlad, de îmbrățișarea și vocea lui tandră. Abia atunci, plimbându-mă printre lucrurile noastre, atingându-i hainele, simțindu-i mirosul atât de aproape de mine, am realizat cât de dor îmi era de noi, așa cum fusesem la început, când ne iubeam ca doi copii, fără să ne pese de ceilalți și de preocupările de adulți prinși în centrifuga socială. L-am așteptat cu masa, gătind, pentru prima oară după foarte mult timp, de plăcere, nu din necesitate. I-am făcut mâncarea preferată, am așezat totul de parcă am fi avut ceva de sărbătorit, cu toate că situatia noastră nu era deloc una de sărbătoare. Dar asta-mi doream să fac. Putea fi ultima oară când îl mai așteptam așa. Putea fi ultima oară când mai mâncam împreună. Îmi amintesc și acum golul din stomac, când am auzit cheia învârtindu-se în ușă. Inima dădea să-mi iasă din piept, atât de emoționată eram. Frică și bucurie, emoții amestecate într-o combinație al cărei gust nu cred c-am să-l uit vreodată. Nici nu știam ce să fac, unde să mă așez, cum să stau. Așa că n-am făcut nimic. Am rămas exact acolo unde eram, pe scaun, așteptându-l pe el să reacționeze. Nu-l puteam vedea, dar îi auzeam fiecare mișcare, imaginându-mi-l cum încuie ușa, cum își lasă servieta cu laptopul la intrare, cum se descalță tacticos… Și apoi l-am văzut! Abia puteam respira. Nu aș fi fost în stare să rostesc vreun cuvânt, așa că am tăcut și i-am căutat privirea, doar. Era o combinatie de tristețe, surpriză, bucurie și multă-multă emoție, în ochii lui. Melancolia din priviri s-a luminat de speranța revederii. Simțeam amândoi la fel. Și niciunul dintre noi nu putea spune nimic. Masa era pregatită. Din priviri, l-am invitat să se așeze. Am mâncat amândoi fără să ne vorbim, schimbând doar câte o privire, un zâmbet, lăsând liniștea să vorbească în locul nostru. Știi ce multe ne putem spune când nu ne vorbim? Când renunțăm la cuvinte. Fiecare gest, fiecare privire, mimica feței, detalii pe care le ignorăm într-o discuție obișnuită, pot spune infinit mai mult decât o mie de cuvinte alese cu mintea, pornite din ego.
— Ce frumos! Mă bucur mult pentru tine, pentru voi.
— A fost, cu adevărat, o experiență unică pentru mine, să trăiesc astfel de clipe cu Vlad. Mai ales în contextul dat. Totul era foarte diferit față de scenariul pe care mintea mea îl tot crease pe drumul de întoarcere. Un motiv în plus ca, în viitor, să nu-mi mai las mintea să inventeze povești cu final trist. Nicio clipă nu mi-am putut imagina că, seara aceea, aveam s-o petrecem împreună, așa cum nu țin minte s-o mai fi făcut vreodată. A doua zi, Vlad și-a luat liber de la serviciu și am rămas amândoi acasă. I-am povestit cum au fost pentru mine săptămânile în care am fost departe unul de celălalt, cum am ajuns la pensiune, ce a însemnat pentru mine experiența celor trei săptămâni împreună. Mă asculta în liniște, fără să mă întrerupă. Nu mi-a reproșat plecarea mea de-atunci, nici tăcerea și lipsa de comunicare dintre noi, ba, din contra, și-a cerut iertare pentru reacția lui, care a declanșat totul. În ziua aceea, am vorbit, după foarte mult timp, sincer și deschis despre noi doi, ce simțeam fiecare și cum am interpretat gesturile sau cuvintele celuilalt. Am vorbit cu dorința de a ne înțelege reciproc, de a vedea cum arată situația și din cealaltă perspectivă, și nu cu intenția de a acuza, de a căuta vinovați sau de a ne disculpa. Fiecare ne asumam, tacit, situația în care eram. Amândoi am realizat că uitasem de noi, de sufletele noastre, de iubirea pe care ne-o purtam, de visurile pe care, odată, demult, le-am avut împreună. Ne-am acordat timp pentru a ne cunoaște așa cum eram atunci, nu cum ne știam din trecut, și am rămas surprinși să ne descoperim cum nici nu bănuiam a fi. Doi oameni frumoși, plini de calități și cu atât de multă iubire, dornici să o oferim celuilalt. Nu am mai adus în discuție nici divorțul, nici situația noastră incertă, din acel moment, limitându-ne doar la a ne bucura de timpul petrecut împreună și a ne dedica fiecare clipă, în adevăratul sens al cuvântului. Am făcut ceea ce-mi tot spuneai tu. Am trăit prezentul și atât. Și nu oricum, ci în cel mai bun mod posibil. Mulțumesc pentru răbdarea pe care ai avut-o cu mine. Nu aș fi avut ce-ți povesti acum fără tot sprijinul pe care mi l-ai oferit în mod necondiționat.
— Găseai tu ceva de povestit, fii pe pace, că tot ai fi trăit în timpul asta. Așa a fost să fie, Dumnezeu are grijă de toate în clipa în care ne lăsăm grijile și dorințele în seama Lui. Ia zi mai departe, cum ai ajuns să scrii cartea poveștii tale?
— După întoarcere, am revenit la vechiul meu job și la articolele pe care le scriam cum mi se cereau, fără nicio bucurie pentru sufletul meu. Simțeam însă că nu mai aparțin acelui loc, lucrurile nu se mai legau nicicum, nici măcar nu mai înțelegeam ce mă făcea să mă duc dimineața la serviciu. Cu toate că-mi făceam meseria cu simț de răspundere, fiecare celulă din corpul meu striga din ce în ce mai tare că locul meu nu mai era acolo. Punctul culminant a fost când am scris articolul despre experiența trăită cu fuga mea în vacanță. Din păcate mi s-au impus prea multe corecturi și modificări, devenind arid, gol de orice emoție și lipsit de viață. Așa că, într-o zi, l-am rupt, l-am șters și din laptop, apoi m-am ridicat de la biroul din redacție, după ce-mi aruncasem toate lucrurile personale într-o cutie găsită la repezeală, și-am ieșit, cu privirea sclipind de bucurie, din locul în care mă ținusem captivă atația ani. Am făcut, din nou, exact ceea ce făcusem și cu mai bine de o luna în urmă – mi-am luat doar strictul necesar și-am plecat unde am văzut cu ochii. Fără nicio idee unde voi ajunge, pe cine voi întâlni sau ce voi face. Mi-am luat destinul în mâini, cu curaj sau nebunie, zi-i cum vrei, și l-am predat cu încredere lui Dumnezeu. “Facă-se voia ta, Doamne!” Văzusem deja că El se pricepe de minune să-mi așeze viața pe cel mai bun făgaș cu putință. Eu, cu mintea mea limitată, nu aș fi știut ce decizii să iau și ce planuri de viitor să-mi fac, pentru a mă îndrepta cu adevărat spre drumul meu. Trăiam un amestec de bucurie și teamă, calm și agitație, dar, cel mai important, mă simțeam vie și plină de curiozitate pentru ceea ce avea să urmeze în viața mea. Cumva, ca atunci când ești gata să pleci într-o nouă aventură despre care nu știi unde te va duce, dar știi că va scoate la suprafață tot ce e mai bun în tine. O surpriză foarte plăcută și total neașteptată mi-a făcut Vlad, care mi-a fost alături în decizia luată, încredințându-mă că ne vom descurca până când viața îmi va arăta care e direcția mea. Și, ca atunci când totul vine ca o avalanșă peste tine, cireasa de pe tort a fost să aflu că eram însărcinată. Nu-ți pot descrie bucuria de pe fața lui Vlad. A devenit, într-o clipă, un alt om. Era întruchiparea fericirii. Și, chiar dacă la momentul acela, când eu rămăsesem practic fără nicio sursă de venituri, aș fi putut fi îngrijorată pentru viitor, lumina de pe chipul lui, zâmbetul fericit de pe buze și comuniunea dintre noi doi erau tot ce conta pentru mine, cu adevărat. Fericirea lui era fericirea mea.
— Îmi aduc aminte cât de tristă și răvășită erai atunci când ne-am cunoscut! Ziceai că ți se înecaseră toate corăbiile. Și uite ce frumos s-au așezat lucrurile, curățându-ți-se viața de tot ceea ce nu-ți era de folos. Chiar îmi plac poveștile cu happy-end.
— Și mie. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a fost dat să traiesc, pentru transformarea neașteptată din viața mea. Îi mulțumesc că te-am cunoscut și că m-ai primit în viața ta, când îmi era cel mai greu și mă simțeam cel mai a nimănui. Încă mai am momente când mi-e frică să nu mă trezesc din visul ăsta, atât de frumos și aproape ireal, la cât de repede s-a schimbat totul în povestea mea. Și, totuși, visul e viu și aievea, pură realitate. Dumnezeu a dat viață atât fetiței mele, cât și cărții pe care am scris-o așa cum am simțit, fără limită de cuvinte și fără să trebuiască să se încadreze în cerințele stricte ale revistei la care lucram.
— Mă bucur că ai reușit să nu fugi de tine și de viața ta. Regretând ceea ce nu făcusei pentru căsnicia ta, inima ți s-a înmuiat treptat, devenind mai blândă și îngăduitoare. Tu descopereai în interiorul tău resurse de iubire de care nu erai conștientă. Aveai o șansă reală să trăiești o frumoasă poveste de iubire cu Vlad, pentru că-ți doreai în adâncul sufletului, chiar dacă nu mai credeai că e posibil, și pentru că ai fost dispusă să renunți la convingerile tale și să privești toate experiențele trăite dintr-o nouă perspectivă. Tu mi-ai oferit un alt deznodământ, pe care eu nu l-am putut trăi în povestea mea, dar pe care, prin tine, l-am atins și eu: împăcarea și șansa la o altfel de viață alături de bărbatul tău. Pentru mine, ceea ce ai reușit tu înseamnă un adevărat triumf al iubirii asupra întunericului din noi, care ne întristează viața fără să știm cum să ne opunem. E ca și cum, prin tine, am reușit și eu, pentru că povestea ta e și povestea mea, pentru că în tine m-am regăsit pe mine, cea din trecut. Chiar dacă eu am eșuat, tu ai reușit. Și, așa, mi-a fost dat să trăiesc acel deznodamant fericit la care am tot visat.
Noi toți suntem unul. Mai mult sau mai puțin conștient, cu toții trăim aceleași povești de viață. Suntem legați prin fire nevăzute, dar resimțite la nivelul sufletului nostru, astfel încât trezirea unui singur om înseamnă încă un pas spre trezirea fiecăruia dintre noi.
Povestea mea e și povestea ta și, împreună, poveștile noastre sunt ale tuturor.
