“Viața chiar e o școală în care venim să învățăm. Dar, oare, nu e păcat să păstrăm doar pentru noi toată această experiență a vieții trăite, înțelepciune plătită cu un preț, uneori mult prea mare, pentru a nu o împărtăși și altora? De ce trebuie să dăm, cu toții, cu capul de același prag? De ce acasă sau în anii de școală nu ni se predau materii, cu adevărat, importante pentru viață? RELAȚIILE sau COMUNICAREA sunt două examene pe care, zilnic, le trecem cu punctaj minim sau chiar le picăm, în mod repetat. Și, în tot ce vrem să întreprindem în viața de adulți, fără îndoială, ajungem la oameni și crearea unor relații cu ei, fie că sunt de iubire, de familie, de prietenie sau profesionale, clădite pe fundația solidă a unei bune comunicări. Nu vom reuși niciodată să fim fericiți de unii singuri, indiferent cât de independenți și egocentriști vrem să ne considerăm.“
Astfel de gânduri o frământă la ceas târziu din noapte. Femeie matură, trecută prin multe experiențe, are acum sufletul plin de regrete. Este poate, prima dată când își face curaj să recunoscă asta. Regretă multe momente din trecut în care nu i-a păsat, sincer, de viitorul unora dintre cele mai importante relații din viața ei. Regretă anii pe care i-a pierdut, crezând că ea trebuie să aibă ultimul cuvânt și, pentru asta, a sacrificat sentimentele celor dragi. S-a luptat cu oamenii din jur pentru a-și câștiga respectatul și aprecirea. Și le-a pierdut iubirea, afecțiunea și apropierea. Acum plânge disperată, în hohote… “E prea târziu… Timpul nu mai poate fi dat înapoi. Nu mai pot face nimic să repar trecutul.” Tristețea o apasă, făcând-o să se sufoce. Simte cum îi sfâșie sufletul, fără să poată da vina pe altcineva pentru ceea ce simte. Ea e unica responsabilă de tot ce a trăit până atunci. Alegerile i-au aparținut în totalitate. A fost de fiecare dată decizia ei cum răspunde unei situații exterioare care nu-i convine. Dacă indiferenței să-i răspundă cu aceeași răceală indiferentă sau cu îmbrățișări calde, criticilor primite să le întoarcă tăișul cuvintelor sau blândețea iertării, dacă să păstreze supărarea sau să crească iubirea în suflet. 20 de ani i-au trebuit să înțeleagă ce moștenire neprețuită ne-a lăsat Iisus Hristos întorcând și celălalt obraz călăilor săi și rugându-se pentru iertarea, nu osândirea lor. Ceea ce i se păruse, până atunci, a fi lașitate și frică era, de fapt, cel mai înălțător gest de iubire de care a putut da dovadă, vreodată, un om.
Și-ar fi dorit să fi existat cineva, în tinerețea ei, care s-o fi trezit la realitate, să-i fi spus cât de rău îi va părea, peste ani, și cât de dureros va fi atunci. În jurul ei văzuse o mulțime de relații disfuncționale, atât de cuplu sau între copii și părinți, cât și profesioanle sau de afaceri. Familii reci și distante, în care iubirea, chiar dacă existase vreodată, nu trebuia manifestată vizibil, pentru a nu deveni vulnerabili în fața celuilalt. Căsnicii care se asemănau, prea mult, cu niște contracte în care existau doar obligații, îngrădind libertatea de exprimare a individualității partenerilor și omorând, din fașă, frumusețea iubirii sincere și curate. Părinți care nu mai știau să se apropie de copiii lor, să le arate afecțiunea și să le spulbere orice griji și frământări ar fi putut avea. Colegi sau parteneri de afaceri care își urmăreau egoist doar interesul propriu, crezând că e singura modalitate de a se asigura pe ei. Astfel, într-o lume în care nu mai știm cine suntem, care e scopul nostru în viață, încotro mergem și unde vrem să ajungem, reușise să se antreneze în a fi puternică și sigură pe ea, vulnerabilitatea fiind de neconceput chiar și în relația de cuplu. Își fabricase o mască fermă de insensibilitate protectoare, care să nu permită nimănui să-i atingă sufletul, uneori nici copilul ei nemaireușind să se apropie de mama lui. Devenise independentă până la însingurare, din ce în ce mai abilă în lumea exterioară, dar îngrozită de tot ce ascundea în interiorul ei. Doamne, cât de mult își dorește, acum, să-i fi deschis cineva ochii cât încă nu devenise prea târziu și nu-și compromisese viața profesională, căsnicia, relația cu fiul ei, sufletul…
Acum, la aproape 40 de ani, totul începe să capete sens. Acum vede răul pe care și l-a făcut singură, în toți acești ani, mult mai mare decât ce a trăit de la oamenii din jurul ei. Din păcate, trecutul nu mai poate fi reînviat și nici tinerețea readusă în prezent. Însă, poate să se roage pentru un altfel de viitor, clădit pe alegerile din prezent. Să facă, acum, așa cum nu a știut în trecut. Să înceapă să fie femeia la care a îndrăznit doar să viseze și, într-o zi, poate va face cunoștință cu ea. Să-și ceară iertare și să învețe să spună “Te iubesc!”. Și mai poate da sens vieții trăite și greșelilor făcute, transformând regretele în recunoștință, povestind tineriilor aflați la început de drum ceea ce și-ar fi dorit și ea să audă la vârsta lor.
După tot ce învățase prin propria experiență, după tot ce văzuse în jur și analizase cu ochi curioși și flămânzi, din dorința de a înțelege care-i răspunsul la eșecurile trăite în tăcere, după teancuri de cărți citite, sute de articole și mii de ore dedicate acestui subiect prioritar – viața ei -, într-un final a început să-și vadă, pe rând, greșelile. Abia acum avea o șansă reală să le înlocuiască în viitor cu varianta corectă, prin care să reușească să-și scrie povestea de iubire mult visată. Iubirea de oameni și de viață trăită frumos!
Cum altfel poate fi păstrată și protejată sclipirea din ochii îndrăgostitului, dacă nu prin exprimarea permanentă a iubirii sincere, tandre și delicate, prin gria și atenția acordată celui de lângă tine cu smerenie, prin respect și încredere? Ce ar putea conta mai mult pentru doi tineri care se iubesc decât acea căldura dulce și hrănitoare, care le inundă sufletele de fiecare dată când se gândesc la persoana iubită, de fiecare dată când o privesc în ochi? Ce ar aduce mai multă bucurie pe chip decât imaginea zâmbitoare a ființei dragi, glasul emoționat și privirea drăgăstoasă? Ce cadou mai mare și-ar putea dori cineva decât timpul petrecut împreună cu cel iubit?
Care e calea spre viața unui adult fericit, dacă nu pleacă de la copilul căruia părinții i-au asigurat nu doar bunăstarea materială, ci și plenitudinea și profunzimea sufletului? Cum să învețe ce înseamnă iubirea sinceră, care-i permite să crească și să se dezvolte plenar, cu încredere în potențialul lui, dar și cu smerită modestie, dacă nu o descoperă în mijlocul familiei sale? Ce responsabilități ne așteptăm să-și asume cu maturitate viitorul adult, dacă nu a învățat de copil lecția măsurii și a înfrânării dorințelor și poftelor?
Cum putem să pretindem oamenilor să performeze împreună într-o companie, dacă nu au învățat ce înseamnă să fie o echipă, încă de acasă, de la părinți și frați?
Spirit de sacrificiu, răbdare, maturitate, asumare sunt de multe ori cuvinte abstracte, lipsite de conținut în lumea în care trăim. Timpul, cea mai prețioasă resursă, mereu insuficient și presant. Viața, însăși, a devenit o goană nebună de nicăieri și spre niciunde. Pentru că, luați la bani mărunți, nu știm să răspundem repede încotro ne grăbim, atunci când fugim de cei dragi. Poate pentru că ar trebui să corectăm întrebarea. Nu unde alergăm, ci de ce fugim? Fugim de noi înșine, de sentimentele noastre care, în liniște, ar ieși la suprafață, bulversându-ne.
Și, dincolo de toate, să nu uităm că rugăciunea pentru oamenii dragi din viețile noastre rămâne cea mai înaltă formă de manifestare a iubirii pe care le-o purtăm.
În lumea oamenilor mari și ocupați, în care fusese și ea captivă până nu demult, astfel de copilării și romantisme nu-și mai au locul, totul raportându-se la profit, promovări și recunoașterea individuală. Iubirea, însă, nu poate fi măsurată, cântărită sau contorizată cu instrumentele tehnologiei moderne, ci doar cu inima… Iar inima, săraca, e folosită doar să bată, să ne țină vii într-o lume de oameni goi.
Fiecare dintre noi trăim experiențe diverse, ne confruntăm cu situații mai mult sau mai puțin diferite, prin care fiecare trecem în felul nostru, făcând alegeri mai apropiate sau nu de drumul cel mai potrivit nouă. Indiferent de cum mergem pe cărarea vieții, adunăm experiență, învățăm lecții, dăm examene, uneori suntem premianți, alteori rămânem corijenți sau chiar repetenți și o luăm de la capăt, reluând lecția până o învățăm. Sau putem alege să ascultăm poveștile celor care au parcurs deja acel drum, înaintea noastră.
În spatele fiecărui om stă o poveste nespusă. Povestea mea, a ta sau a oricăruia dintre noi poate fi luminița de la capătul tunelului pentru cei care se simt singuri și neînțeleși.
