„Te întreb! Dacă într-o bună zi ți-ai da seama că, aproape jumătate din viața ta nu a fost decât o mare minciună, ce-ai face? Dacă ți-ai da seama că tu singură te-ai mințit atâția ani, zi de zi, ceas de ceas, ce-ai decide? Te întreb pe tine, pentru că eu nu am niciun răspuns acum…
M-am mințit din prima zi că lucrurile se vor schimba, că va fi mai bine, că bărbatul pe care îl iubesc la nebunie, totuși, mă iubește și el, în felul lui, doar că nu știe cum s-o arate, m-am mințit că în nopțile în care întarzia acasă, sigur era cu băieții, că atunci când îi suna telefonul la ceas târziu în noapte, chiar era prietenul lui cel care-l căuta și câte și mai câte minciuni mi-am spus. Așa, realitatea era mai ușor de suportat… Și, de fiecare dată când lucrurile nu mergeau bine, îmi tot repetam: lasă că pun eu la cale un plan să-și dea seama că greșește și, apoi, își va cere el scuze și ce frumos ne vom împăca!
Și uite că au trecut zile, au trecut ani și am ajuns în prezent. Am încetat să mă mai mint. Îți vine să crezi că ani în șir mi-am tot repetat că fericirea va veni după ce vom reuși aia, când vom face cealaltă, când ne vom muta la casă, când vom merge în nu știu ce vacanță minunată și alte prostii din astea? Acum abia am înțeles. Pentru prima dată pot privi realitatea în ochi. Nu el m-a mințit, nu bărbatul meu care inventa povești în care se încurca și el, ci eu sunt singura vinovată de ceea ce trăiesc acum. Eu am ales să cred tot ce-mi spunea, eu am fost atât de lașă încât nu am pus întrebări și nu am căutat răspunsuri. Ani în șir mi-a fost frică de ceea ce aș fi putut afla. Mi-a fost frică să nu mă doară adevărul. Să nu știu ce să fac mai departe cu el, cum să fac față momentului în care ar fi trebuit să iau o decizie. Eram îngrozită de neputința de a mă rupe de el, de a merge mai departe singură, dar cu demnitate. Am putut accepta adevărul abia acum, după atâția ani de minciuni care m-au măcinat pe dinăuntru, m-au scurs de viață și de bucurie. Pentru că, oricât de bine m-am prefăcut că nu văd și nu aud, o parte din mine știa. Pe acea parte a durut-o mereu, și atunci, când trăim legată la ochi, nepermițând cuiva să mă dezlege, și acum, când mi-am desfăcut singură legatura și am privit cu curaj realitatea așa cum este ea. Dar ce doare! Și nu știu ce să fac cu durerea din stomac, resimțită ca o lovitură care m-a lăsat fără suflare. Nici măcar nu mai știu ce doare mai tare: să accept că m-a mințit în toți anii ăștia sau să recunosc că eu m-am lăsat mințită?
Azi, când în sfârșit am înțeles cum e viața mea, încetând să mă mai mint, nu mai vreau să fiu considerată de ceilalți ceea ce nu sunt. O lașă. O fricoasă care nu are curajul să privească realitatea în față. Încă nu știu cum să schimb asta. Deocamdată, m-am oprit! Stau, fără să fac nimic. Privesc. Ascult. Și învăț să respir din nou…
Acum, mă întorc la prima întrebare. Ce fac eu în situația asta? Cum o depășesc? Cum merg mai departe? După atâția ani alături de el cum o iau de la capăt singură și de unde începe capătul ăsta? Spune-mi tu! Că eu nu mai știu nimic…“
„Am citit mailul tău și mi-am căutat cuvintele să pot zice ceva. Nu știu, însă, ce altceva să-ți spun decât “Ascultaă privește și taci!…”. Șiroagă-te lui Dumnezeu să-ți dea răspunsuri, să-ți arate pas cu pas pe ce drum s-o apuci.
Am găsit undeva că vulturii, după primii 30 de ani de viață, se retrag în solitudine și suferă o transformare majoră. Ar putea crede că sunt pe moarte. Însă, de fapt, li se schimbă ciocul, ghearele, penele și renasc pentru următorii 30 de ani. Și așa își vor relua zborul pentru care au fost creați.
Să știi că eu chiar cred că, oricât de greu îți este acum, bunul Dumnezeu nu te va lăsa și, cumva, vei renaște și următorii ani vor fi cei mai frumoși din viața ta.”
Și ea crede cu tărie în măreția și puterea lui Dumnezeu, în iubirea și frumusețea din sufletele oamenilor. Știe că nimic din ceea ce a trăit nu a fost fără rost și că, într-o zi, toate vor căpăta sens. Că, într-o zi, și ea se va simți acasă în viața ei. Doar că, acum, nu mai vede nici sensul și nici direcția în care mergea. Tot ce mai poate face este să se oprească din fugă, să rămână pe loc și să privească înainte, cu curaj. Să-și înfrunte fricile de care s-a ascuns atâția ani și să învețe să meargă înainte, încet, cu răbdare, încrezătoare în părintele nevăzut care îi păzește mereu pașii, care îi dă putere să se ridice când cade și să-și găsească zâmbetul printre lacrimi.
Când ochii ne sunt legați prea mult timp și privirea ținută în întuneric, lumina jucăușă a soarelui ne provoacă durere în loc de bucurie. Pentru scurt timp, însă, până ne acomodăm cu noua realitate. Cam la fel se întâmplă și atunci când, metaforic, ne dezlegăm la ochi și privim cu curaj în viața noastră. La fel cum soarele e sursă de viață și bucurie pentru noi toți, tot așa și trăitul sincer, conștient, cu credință și încredere ne va aduce sentimentul de „acasă”. Pacea, liniștea și împăcarea ne vor umple sufletul. Dar asta, abia după ce vom trece de perioada de acomodare. După ce, mai întâi, adevarul ne va sufoca, neștiind cum să-i facem față. După ce impactul realității se va mai diminua și durerea resimțită ca un pumn în stomac va deveni suportabilă. Abia atunci vom începe să respirăm din nou, trăgând în piept aer proaspat și curat, poate pentru prima oară după mult timp în care, de frică, abia am supraviețuit, respirând superficial, ca niște copii înfricoșați de umbra șoricelului proiectată pe perete.
Și, dacă tot ne va fi greu și ne va durea, oare nu e mai benefică, de prima oară, durerea adevărului, decât falsa dulceață a minciunii?
“Oare viața ne spune povești sau noi îi spunem povești ei?” Gustavo Tomsich
Poveștile de viață, pe care nu avem curajul să le privim în față, sunt tot ale noastre. Să învățăm împreună să le scriem așa cum visăm noi să fim, nu cum ne trăiește prezentul. Și într-o zi, ne vom spune povestea așa cum ales s-o scriem.
