În fiecare an, pe data de 1 decembrie, aniversăm ziua României. Emisiuni la radio și televiziune răsună în toate casele, activități urbane, concerte, evenimente organizate cu acest prilej adună oamenii laolaltă, drapeluri fluturând semețe la balcoane, porți sau chiar și pe mașini. Cam așa arăta pentru mine sărbătoarea țării în care m-am născut, am crescut și-mi cresc și eu, la rândul meu, copiii. Până anul acesta.
1 Decembrie 2019. E prima oară când scriu despre țara mea și apartenența la neamul românesc. E prima oară când simt că sunt româncă, nu doar că vorbesc această limbă și posed acte de identitate emise în România. E prima oară când inima mi-a tresărit cântând, împreună cu toții cei adunați în biserică, la slujba de duminică, “Deșteaptă-te române!” E prima oară când mi-am trăit țara în inimă. România e o emoție, o stare, nu e doar geografie. E iubire și, ca-n orice poveste de dragoste, e vorba de fidelitate și putere de sacrificiu. Și, ca-n orice relație, nu e despre ceea ce România are să ne dea, ci despre ceea fiecare dintre noi suntem dispuși să-i oferim. Pentru că o iubim…
A fi român mi se părea, cu ani în urmă, echivalent cu a fi de orice naționalitate. Ba, chiar a fost un timp când mă gândeam, din ce în ce mai serios, să-mi fac planurile de retragere la “pensie” în străinătate, într-o țară cu un climat mai blând, cu nivel de trai ridicat și grad de civilizație, cum tot visăm de după revoluția din ’89 că, într-o zi, va fi și la noi. Pe măsură ce-a trecut timpul și Dumnezeu mi-a dat ocazii din ce în ce mai numeroase să călătoresc pe meleaguri diverse, în țări aparținând unor culturi și religii diferite, am putut să văd mult mai clar mirajul străinătății pus față în față cu realitatea românească. Și, trebuie să recunosc, m-au luat prin surprindere, până și pe mine, cele constatate.
A ne compara țara în care ne-am născut și am crescut cu orice altă țară din lume și a-i scoate în evidență neajunsurile, visând la confortul și plăcerile pe care alte meleaguri ni le-ar putea oferi, este cam același lucru cu a te plânge mereu de soțul tău, uitându-te și tânjind după oricare alt bărbat pe care-l întâlnești, dorindu-ți-l în locul lui. Sau, să ne imaginăm o mamă care, nemulțumită de notele copilului sau de realizările acestuia, să caute să-l înlocuiască cu un altul, mai educat și civilizat decât al ei. Cum am privi aceste situații? Ni s-ar părea firești? Bineînțeles că nu. Chiar dacă le întâlnim în jurul nostru, nu înseamnă că sunt exemple pe care să le urmăm. Niciunele.
Cum nu-ți înșeli soția după ce ați devenit un întreg în fața lui Dumnezeu, cum nu-ți abandonezi copilul pentru că nu e blond și are înclinații spre muzică, în loc de matematică și fizică, la fel nu-ți abandonezi țara pentru că nu are infrastructură de autostrăzi și drumurile sunt, încă, pline de gropi. Nicio relație nu e ușoară, după cum nu e nici grea. E ambele. Important este să învățăm să trecem împreună prin fiecare etapă a relațiilor noastre, să depășim dificultățile, mai uniți ca niciodată, și să ne bucurăm cu toții de clipele fericite. Chiar dacă e vorba de căsnicie, copii, părinți, prieteni sau, de ce nu, despra țara noastră.
Ce a ajuns să fie România pentru mine și familia mea? Acasă. Pentru noi, doar aici e acasă. Călătorim mult și vom călători în continuare, dacă va vrea Dumnezeu. Din fiecare loc vom aduce, mereu, idei noi, perspective care să ne ajute să facem frumos și în țara sufletului nostru. Dar să facem în felul nostru, așa cum simțim noi românește că am vrea să arate totul, aici. Oricât de frumoase sunt alte lumi, oricât de diferite ar fi peisajele, oamenii, locurile văzute, România pentru fiecare dintre noi e singura mamă pe care o avem. Mama e doar una… nu poate fi înlocuită de nimeni și nimic, de bogății, avantaje, plăceri sau oferte de nerefuzat. Și, oricât de urâtă ar fi, oricât de incultă sau săraca e mama noastră, nu o vom judeca, arăta cu degetul, defăima și nici nu o vom părăsi la greu. O vom susține și o vom ajuta după puterile noastre, și-i vom dărui tot ceea ce suntem datorită ei.
Și, dacă tot se apropie Crăciunul, cu toate că nu mai cred, demult, în Moș Crăciun, am să mă rog lui Dumnezeu pentru un vis. Un vis românesc, din inimă de româncă. Să ne aducă frații, soții și soțiile, părinții, copiii înapoi la casele și familiile lor, la tradițiile și viitorul neamului nostru. Doamne ajută!
La mulți ani, România! La mulți ani, frați români!
