1. Cum a pornit ideea de a scrie o carte? Ce te-a inspirat?
Scrisul a făcut parte din viața mea, din ziua în care am învățat să țin stiloul în mână. În adolescență obișnuiam să am un jurnal cu însemnări periodice, în care îmi lăsam gândurile de peste zi, frământările pe care le țineam ascunse în adâncul sufletului, dar și visurile în care evadam ori de câte ori viața era prea greu de trăit, doar în prezent. Era o modalitate de a scoate din mine tot acest hățiș de gânduri în care ne prindem și în care, de multe ori, rămânem încurcați pentru prea mult timp. Ulterior, am dat jurnalul pe laptop, continuând să scriu mai mult decât până atunci, dar și mai consistent ca și conținut.
Ideea de a scrie, într-o zi, o carte e veche, cred că are măcar vreo zece ani, doar că nu am mai crezut că voi avea ocazia s-o trăiesc aievea. Am mai avut două tentative, la care am renunțat în diferite stadii, astfel încât aș putea spune că a fost un proces de durată prin care a trebuit să trec eu mai întâi, de maturizare în principal, până să pot vedea o carte cu numele meu pe ea.
Ce m-a ispirat să scriu, până la urmă, o carte cu povești pentru părinți și copii? Viața însăși. Realitatea în care trăim este o sursă de inspirație suficient de bogată pentru a lua, din ea, exemple de personaje și povești cărora să le dăm viață într-o interpretare personală.
2. Cum ai ales tema? Dar titlurile? Cât ți-a luat să o duci la final?
Tema, așa cum am spus mai sus, e preluată din viața de părinte, cu toate provocările ei. Amintindu-mi, bineînțeles, și de anii în care eu eram copilul nemulțumit, uneori, de relația cu adulții.
Titlurile? Nu pot să zic că-mi aparțin :))) Cu prima poveste, cea de trezit părinții, m-am trezit în gând, într-o dimineață de sâmbătă de acum aproximativ patru ani. Și până nu am scris-o pe laptop nu am putut să-mi continui rutina zilnică. Titlul era deja stabilit. Nu am făcut eu niciun efort intelectual sau de imaginație. Acesta este motivul pentru care spun că scrisul e har de la Dumnezeu și trebuie să fim conștienți de asta și să nu ne asumăm merite individuale, uitând de cea mai mare sursă de “inspirație” din univers, însuși Dumnezeu.
A doua poveste a apărut mai tărziu, dupa încă un an și jumătate, undeva în vara lui 2017. Până atunci nu avusesem ideea de a face o continuare a celei existente, așa că m-a luat, și de data aceasta, prin surprindere. Și, respectând același tipar, am scris-o în câteva zile, neputând s-o ignor.
3. Cum a venit ideea pentru formatul ales? Două povești într-o singură carte, ambele cu aceeași importanță?
Abia aici am intervenit și eu, dacă pot spune așa. Știam cum au apărut în viața mea și că fiecare dintre ele putea fi citită independent și avea mesajul ei. Doar personajele am ales să fie comune ambelor povești, fără a crea altă legătură de dependență. Cum să le ofer această poziție de egalitate în cadrul aceleiași cărți? Analizând toate variantele practice în care putea fi realizată cartea, la un moment dat mi-a venit ideea să o răsucesc, s-o răstorn astfel încât coperta secundară a cărții să devină coperta principală a celeilalte povești. Și am zâmbit. Ceea ce părea imposibil la o primă vedere a căpătat sens și s-a transformat în particularitatea care atrage atenția din primul moment.
4. Ilustrațiile alese mi se pare că dau o notă foarte personală cărții. Oare pentru că povestea cărții este inspirată din viață reală? Poate chiar viața ta?
A durat destul de mult până să reușesc finalizarea ilustrațiilor și a graficii. Așa cum cartea este inspirată din realitatea înconjurătoare mie, indiferent că e vorba de viața mea sau a celor pe care i-am întâlnit pe parcurs, bineînțeles că și vizualul ei are aceeași sursă. În timp ce scriu văd cu ochii minții povestea respectivă, în imagini care se succed uneori ca într-un film, alteori doar ca într-o prezentare. Mai corect, cred că mai întâi le văd și apoi descriu în cuvinte ceea ce am văzut. :)))
Mi-am dorit mult să simt că imaginile rezonează cu textul, că se îmbină armonios și fac corp comun. În viziunea mea, zic că am reușit acest lucru cu pastelurile realizate de o pictoriță tânără, din Iași, Luminița Lupuca, care a înțeles ce-mi doream din punct de vedere vizual.
5. Cum ai ales numele Ariana? Are vreo semnificație pentru tine?
Nu l-am ales eu. Titlul poveștii și numele personajului principal au fost elementele clare pe care le-am avut, de la început, în minte. Nu știam exact despre ce va fi povestea sau cum va decurge firul epic, dar știam că o va chema Ariana. Și fără a avea vreo legătură cu mine. Nici nu cunosc pe cineva cu numele ăsta. Pentru al doilea personaj din povești, țin minte că m-am întrebat la un moment dat: “Oare cum s-o cheme pe fetița Arianei?” Și primul nume care mi-a apărut a fost Miruna. Și așa a rămas.
6. Ce-ai simțit când ai ținut în mână primul volum al cărții tale, în format fizic? În sfârșit, un vis de-al tău devenise realitate.
Primul exemplar este, întotdeauna, cel pentru corectura finală. Nu era complet finalizat, coperta nu era cartonată și încă mai aveam de stabilit anumite aspecte grafice. Chiar și așa, însă, a fost un moment plin de emoții. După aproape patru ani de când a apărut povestea Arianei și vreo doi ani jumătate de când am cochetat cu ideea de a o tipări, mai era puțin și se finaliza. A fost un drum lung și anevoios, cu multe obstacole și renunțări, clipe în care am abandonat complet ideea. Apoi, în toamna lui 2019 mi-am făcut curaj să duc acest proiect la bun sfârșit, indiferent ce va însemna asta.
Nu sunt omul care să mă las descurajată de obstacolele apărute în cale, însă carticica asta se dovedea a fi o lecție serioasă pentru mine. Poate cea a răbdării, poate cea a smereniei, poate ambele. Cu toată determinarea mea, mă loveam continuu de chestiuni care nu se ordonau pe făgașul firesc, făcând să se tot amâne termenele de finalizare. Și, într-un moment în care îmi venea, din nou, să renunț, mi-am amintit că nimic din ceea ce trăim nu e ceea ce pare. Cartea mea nu era doar a mea, ci și a bunului Dumnezeu, care e în tot ceea ce suntem sau ce trăim. Cu El am scris-o, deci tot cu El urma s-o duc până la capăt. Firesc, nu? Și am renunțat la tot ce voiam eu, când voiam eu și am spus doar atât: “Facă-se voia Ta, Doamne! Va fi gata când va fi gata.” Îmi dorisem foarte mult să o am tipărită înainte de Crăciun, lucru care devenise aproape imposibil, cu toate întârzierile apărute din motive foarte justificate.
Surpriza nemaipomenită a fost când m-au sunat de la tipografie să-mi spună că în ajun voi avea numărul de exemplare dorit, pentru a le pune copiilor sub brad. Am zâmbit și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a ascultat ruga și mi-a îndeplinit dorința. Ceea ce nouă ne este peste putință, Dumnezeu face să devină posibil.
7. Cum te simți acum, când oameni necunoscuți îți citesc povestea? Ești pregătită pentru critici? Ai primit feedback de la primii cititori?
M-ai întrebat cum m-am simțit când am ținut primul exemplar tipărit, în mână. Mi s-a făcut foarte frică :))) Și chiar am sunat-o pe Andra de la tipografie să-i zic, mai în glumă, mai în serios, dacă nu putem opri tipărirea. S-a amuzat pe seama mea, amintindu-mi că bătusem palma, deci era tardiv pentru răzgândiri. A fost momentul în care am realizat că zarurile fuseseră aruncate și că, oricât de frică îmi era, va trebui să o privesc în ochi și să văd cum mă împrietenesc cu ea.
Criticile, indiferent cât de neplăcute sunt, au rolul lor în evoluția și înbunătățirea unui produs sau al unui serviciu. Chiar și când este vorba despre o carte. E clar că nu toți avem aceleași gusturi și preferințe, deci este firesc să nu placă tuturor. Să nu se regăsească în ea. Și părerile despre zona artistică sunt subiective, literatura, pictura, muzica fiind mereu înțelese de fiecare dintre noi, în mod propriu. Însă, orice părere poate fi în ajutorul artistului, oferindu-i și o altă perspectivă din care să-și privească creația. Și, foarte posibil, va vedea ceva diferit, care-l va ajuta să devină mai bun, în viitor.
Feedback am primit cu mult înainte de publicare. Chiar de când am scris prima poveste, corecturile repetate făcute sub îndrumarea profesoarei mele de română au fost primul feedback, foarte important pentru mine. Părerea dumneai era decisivă în ceea ce privește viitorul poveștii. Abia după aceea am citit-o în cadrul familiei, copiii fiind mereu, pentru mine, un reper sincer și demn de luat în seamă. Reacția lor a fost cel de-al doilea feedback primit, înainte de a-mi permite să visez la publicarea acestei cărți ,vreodată. Și a treia părere decisivă a fost a unei prietene bune, profesoară de română și engleză, care a dat întâmplător peste paginile tipărite, le-a citit fără să-mi spună și mi-a notat “lucrarea”, punându-mi un calificativ, ca la școală. Peste ceva timp am găsit foile și mesajul ei, scris cu roșu. Acela a fost momentul de încheiere al perioadei de care au nevoie o lucrare și autorul ei, înainte să devină o carte destinată cititorului final. Ce a urmat, e altă poveste deja :)))
8. Ce părere au avut copii tăi când ți-au citit cartea? A fost emoționant pentru tine?
Am fost foarte atentă dacă rezistă până la finalul poveștii și dacă reușesc să le captez atenția. Pe copii nu-i putem păcăli. Dacă nu le place ceva, vom vedea din reacțiile lor, din mimică, din pierderea concentrării.
A fost ca orice moment în familie, când ne simțim bine împreună, povestim, ne uităm la un film sau citim ceva interesant. De data asta, era povestea scrisă de mine. Și, să știi că în clipa în care încep s-o citesc uit că îmi aparține, cumva. E doar povestea acelor personaje care prind viață prin interpretarea mea. De aceea, nu pot să spun că, pentru mine, a fost un moment emoționant. Mai corect, a fost un moment plăcut de familie. Și chiar recomand ca aceste povești să fie citite cu glas tare și intonație, fiind foarte expresive și vii. Ar putea fi spre deliciul tuturor, mici sau mari deopotrivă.
9. Cum ar fi dacă poveștile tale ar deveni populare? Crezi că ți s-ar potrivi publicitatea de scriitor, să fii în centrul atenției publicului?
Hmm…, m-ai întrebat cum ar fi dacă poveștile mele ar deveni populare. Ar fi minunat, pentru că sunt desprinse din viață adevărată, trăită și simțită de noi toți. Pentru cititori, poate ar fi un sprijin în unele momente, o bucurie în altele, s-ar regăsi în personaje și întâmplări, prinzând curaj să meargă înainte atunci când obstacolele te fac să dai înapoi. Poveștile pot fi ca niște prieteni nevăzuți pentru fiecare dintre noi. Deci, m-aș bucura foarte tare să devină populare, asta însemnând că oamenii le consideră utile și benefice în viețile lor.
A doua întrebare, însă, nu văd să facă sens. Dacă poveștile scrise de mine devin populare, atunci ele sunt cele care vor fi în centrul atenției și ar beneficia de publicitate. Nu eu. Și, garantat, ele vor fi încântate :)))
10. Va exista o continuare a cărții? O altă poveste?
O continuare, ca fir narativ și personaje, nu cred că va urma. Nu o văd, încă. Dar o continuare a acestui gen de povești “răsturnate”, da. Chiar întrevăd deja a doua carte, conținut, ilustrații, cromatică începând să se contureze din ce în ce mai clar, în imaginația mea deocamdată. Concret, nu știu cât de curând ar fi gata, ținând cont că primele au fost destul de pretențioase până să vadă lumina tiparului :))
Mulțumesc Ștefaniei Briciu pentru întrebările de mai sus. Ca de fiecare dată, mă provoacă să mă gândesc la lucruri neașteptate sau nu tocmai confortabile, dar care aduc la lumină mereu alte povești de viață adevărată.
