Cu recunoștință bunicilor mei, în amintirea copilăriei demult trecute și a copilului ce am fost…
“Zilele se perindau una câte una și fetița noastră creștea, fiind din ce în ce mai ocupată cu responsabilitățile zilnice, școală, teme pentru acasă, învățând semnificația cuvântului “grijă”, preluând din ce în ce mai multe obiceiuri de om mare și ocupat, uitând să se bucure pur și simplu și să transforme fiecare clipă într-o minune. Arareori se mai lăsa purtată pe aripi de vis, de frică parcă să nu se piardă pe tărâmurile magice ale copilăriei, ca și cum ăsta ar fi fost cel mai de temut lucru care i se putea întâmpla. Totuși, copilul din ea se manifesta fericit oridecâteori avea ocazia, fără ca fetița, de acum mare, să-și dea seama că se îndepărta tot mai mult de el. De câte ori i se cerea la școală să scrie o compunere, penița stiloului îi alerga spre același vis care o purta în lumi uitate, personajele ei mereu adormind în lumea asta pentru a se trezi într-o realitate în care miracolul e firesc, bagheta magică a zânelor la ea acasă și eroii de basm parteneri de drum. În toate scrierile ei, în lumea de dincolo de ceea ce credem că știm despre viața noastră, nu exista cuvântul “imposibil”. Personajele ei nu aveau frică, ci doar o curiozitate copilărească de a explora invizibilul, necunoscutul, din dorința de a trăi experiențele cele mai neașteptate. Cu toate că ajunsese la vârsta la care nu mai citea povești, fetița noastră avea o nevoie disperată de ele, pentru a putea supraviețui în lumea adulților, care punea din ce în ce mai tare stăpânire pe ea. De asta scria visând și visa scriind rânduri dictate de copilul din ea, povești despre nemurirea sufletului ei, despre acea lume în care trăim când ne naștem în viața asta, dar despre care uităm cu totul, uneori iremiediabil. Absolut toate personajele ei erau trezite cumva din visul în care se simțeau vii și infinite și aduse, forțat, înapoi în realitatea din care evadaseră pentru scurt timp.”
Ariana se oprește din povestit, ușor încurcată de ultimele fraze pe care le pronunțase. Se strâmbă caraghios, se scarpină absent în vârful capului, ca dintr-o dată să se lumineze la față.
“Și eu care mă gândeam, de acum, că am pățit ceva și m-am molipsit de boala adulților de a vorbi încurcat.”
Pufnește încet, abia auzit, în mânuțele făcute căuș, ca nu care cumva să o trezească tocmai acum pe Mama.
“Măi, Îngerașule, tu te joci cu mine, nu-i așa? Înțeleg și eu câte ceva din ce faci. Doar așa ar pricepe adulții povestea, vorbindu-le cu cuvintele lor, nu? Cu toate că, uneori, nici între ei nu se înțeleg, deși vorbesc aceeași limbă, a oamenilor mari.”
Chicotește din nou foarte amuzată de lumea complicată a părinților ei, pe care nici măcar nu-și bate capul să o înțeleagă, deoarece oricum nu-i folosește la nimic.
“Îți mulțumesc, Îngerașule, că traduci povestea pentru ei. Singură nu m-aș fi descurcat așa bine. Dacă eu nu pricep mare lucru din ce-i povestesc Mamei, înseamnă că adulții sigur înțeleg. Și, de fapt, ăsta-i și scopul, să se trezească ei, nu eu, că doar nu-s adormită așa, ca părinții mei.”
Se așază din nou confortabil și se pune mai departe pe povestit.
“Rigorile școlii și tiparele în care trăiau toți în jurul ei erau ca o haină care îi era din ce în ce mai mică, strângând-o foarte tare, uneori până la sufocare. Răzvrătirile din trecut, curajul de a trăi în fiecare clipă în lumea aceea minunată, de poveste, de a se aventura zilnic în cele mai neașteptate peripeții, fără emoții legate de necunoscut, fără frică de ce va urma, erau zvâcniri din ce în ce mai slabe. Pe nesimțite, Gardienii somnului o închideau în închisoarea lumii lor limitate, dominate de frică și neputință. Părinții, bunicii, profesorii și toți adulții din jur o transformau încet-încet într-una de-a lor, așa cum se întâmplase și cu ei, cu ani în urmă, așa cum se întampla cu orice copil atunci când creștea.
Doar în paginile jurnalului ei secret își lăsa hainele de adult în devenire și-și amintea de copilul interior, deschizându-și sufletul și permițându-și să fie din nou ea, liberă, rebelă și visătoare. Acolo își aduna rând cu rând visele nespuse, ferecându-le între pagini, ascunzându-le de privirile tăioase ale Gardienilor somnului. Erau ultimele ei încercări timide de a-și proteja lumea care-i fusese casă atâția ani, dar pe care acum o simțea din ce în ce mai îndepărtată, mai ștearsă. Frica punea stăpânire pe ea, luând locul veseliei și vitalității, și tiparele strâmte ale societății în care trăia îi încorsetau dureros visele. Anii treceau unul după altul și jurnalul, prietenul ei secret, rămăsese uitat într-un dulap întunecat. Și acolo rămăsese captivă și fetița cu părul bălai, zglobie și ghidușă. Tânăra care îi luase locul era din ce în ce mai prinsă în lumea oamenilor mari, devenind foarte serioasă, simțindu-se atât de importantă-n rolurile pe care le interpreta încât uitase că sunt doar niște jocuri, la fel ca-n copilărie. Pe atunci, încă-și mai amintea de ea, cea care se cuibărea fericită seară de seară, în patul cald și primitor. Acum ,însă, zi, noapte, iarnă, vară, nu mai știa cine este dincolo de rolul interpretat și de masca purtată…”
Cu ochii triști și glasul tremurând, Ariana se oprește din povestit. De data asta nu-și mai poate opri boabele fierbinți ale lacrimilor care se rostogolesc pe obraji, de-a lungul gâtului, picurându-i pe mâini. O privește cu atâta compasiune pe Mama ei, aproape simțind durerea în piept, în inima ei iubitoare și veselă.
“Pentru seara asta e suficient… Să dormim, Mamă, să dormim puțin…”
Și încet, abia simțit, se strecoară lângă ea, o cuprinde în brațele-i mici, îmbrățișând-o cu iubirea ei mare, fierbinte și vie. Noaptea le învelește pe amândouă cu mantaua de stele, îngerii legănându-le pe aripi de vis. De data asta un vis blând, vindecător… Un vis de iubire!
Ariana se trezește sub o avalanșă de pupături și îmbrățișări. Clipește repede din pleoape, vrând parcă să verifice dacă nu cumva încă visează.
“Bună dimineața, ghidușă mică! Trezirea! Nu cred că vrei să ratezi o nouă zi de joacă.”
Zâmbetul blând al Mamei o face să se înduioșeze. Nu prea se pierde ea cu firea, dar astăzi a atins-o direct la inimioară. Drept răspuns, întinde mâinile și o strânge tare-tare în brațe. “Mulțumesc, Îngerașule!”, șoptește recunoscătoare în gând. Ziua continuă și pentru Ariana, și pentru Mama, în aceeași notă veselă, de bună-dispoziție. Seara le aduce împreună, fiecare cu povestea ei, Mama citindu-i mai departe din cartea cea nouă, Ariana depănând povestea de trezire. Zi după zi, transformările sunt din ce în ce mai evidente, Mama regăsindu-și zâmbetul contagios din copilărie, veselia și cheful de joacă, iar Ariana amintindu-i noapte de noapte cine e fetița șugubață, deghizată în femeia serioasă și ocupată de până atunci.
“În seara asta, povestea noastră a cam ajuns la sfârșit.”
Ca la orice final de poveste, Ariana se simte ușor tristă, melancolică chiar, după ce se obișnuise ca atâtea nopți să o fi avut pe fetița bălaie drept parteneră de aventuri.
“Visele tale te-au salvat, Mamă, în toți anii ăștia. Doar ele au rămas vii și au reușit să se strecoare pe lângă Gardieni fără să fie simțite. Au ținut-o în viață pe fetița din tine, care a visat fără încetare la ziua eliberării din închisoarea adulților în care erai prinsă. A visat să râdă din nou, să cânte și să danseze bucuroasă de fiecare clipă pe care o trăiește, să se aventureze iar, cu nerăbdare și curaj, în călătoria unei vieți pline de iubire. Ai reușit. Am reușit împreună…”
Se așază cuminte la locul ei, se ghemuiește cu maimuțica de cârpe în brațe și adoarme cu privirea pierdută pe cerul înstelat. Oboseala atâtor nopți albe își spune cuvântul, de acum. Ariana adoarme obosită, dar fericită…
Dimineața asta sosește tiptil, luând-o parcă pe nepregătite. O rază de soare o gâdilă pe față, forțând-o să se trezească. Ridică nasul din pernă, se proptește într-un cot și privește roată în jurul ei, prin cameră. Atenția îi cade pe fetița bălaie care doarme nemișcată lângă ea, ca un înger cu aripile strânse. “E Miruna!” Și un fior îi străbate întreg corpul.
Aproape îngrozită, își privește mâinile într-o mișcare disperată. Venele îngroșate, degetele subțiri cu unghii lăcuite și inele mari, pielea matură, toate o forțează să vadă realitatea. Încă nu o poate accepta, dar nici de negat nu mai are putere. Ea e Ariana cu mâini de om mare. Îi este frică să se privească în oglindă. Mai degrabă se regăsește în imaginea Mirunei, dormind așa, ca o pisică leneșă, lângă ea. Și, într-o fracțiune de secundă, îi trec prin fața ochilor, ca-ntr-un film mut, imagini din trecut: mică, lângă bunica citindu-i mereu povești, în timp ce ea se opunea cu toată puterea somnului care-i dădea târcoale, apoi secvențe derulate în viteză cu ea la școală, alături de colegi și profesori, amintiri adânc îngropate în pagini de jurnal când se chinuia să rămână încă trează, să-și depene gândurile liber, să viseze, să fie mereu copilul curios și vesel… apoi marea ei iubire, Dionisie, și începutul vieții de adult prins în chingile grijilor, responsabilităților, ale dorințelor materiale și fricii de autenticitate… imagini din viața cu Miruna, cu griji și mai mari, o închisoare din ce în ce mai strâmtă pentru sufletul ei… Dintr-o dată, toată această succesiune de momente, oameni și stări s-a spulberat, apărându-i în față imaginea ei de copil, o Ariana mică, năstrușnică, plină de viață și veselie, care fusese mereu înăuntrul ei, doar că, în somnul care pusese stăpânire pe ea, nu-i mai putuse auzi strigătele disperate. Noroc că pe Ariana cea adevărată nimic n-o putea opri din drum, atunci când își punea ceva în cap. Întotdeauna ea găsea calea și, chiar și atunci când nu avea nici cea mai mică idee de cum i se va îndeplini visul, drumul o găsea mereu pe ea. La fel și acum. Ariana reușise să o trezească din somnul lumii adormite, în abisul căreia căzuse odată cu trecerea timpului, pierzând contactul cu lumea nevăzută din ea. Acum abia înțelege ce era cu toate visele ei din ultima perioadă, vise în care era mereu mică și îi spunea Mamei o poveste în timp ce aceasta dormea. Acum abia înțelege că nu erau vise, ci realitate… Ariana mică chiar îi spunea povești Arianei mari, Mama adormită, tristă și fără viață ce devenise. Ariana, cea de demult, așa cum o știa ea, era în interiorul ei, fusese mereu, din copilărie și până astăzi. Nu o părăsise nicio clipă. Ba, mai mult, îi veghease continuu somnul hipnotizant în care-și trăia viața de adult. Se ruga pentru ea, așa cum doar un copil o poate face, cu credință fără de tăgadă. Copilul din ea reușise să treacă de toate tiparele falsei realități pe care o trăia și să-i deschidă calea spre singura realitate existentă, fără frică, doar cu multă-multă iubire și bucurie.
“Doar visul fusese real!”
Cum putuse uita asta? Cum de se pierduse prin lumea adormită a adulților pe care-i privise, de atâtea ori, cu compasiune? Își întoarce privirea către îngerul blond care se trezea, de acum…
E dimineață! E timpul trezirii la viața adevărată! Ariana o strânge pe Miruna în brațe cu dragoste și duioșie. O lume plină de vise și minuni li se așterne la picioare.
“Mulțumesc, draga mea! Mulțumesc, Ariana! Mulțumesc, Îngerașule!”…
Sfârșit
