Cu recunoștință bunicilor mei, în amintirea copilăriei demult trecute și a copilului ce am fost…
“Poveste de trezit părinții, dar fără să se sesizeze Gardienii somnului… Grea sarcină mi-ai dat, Îngerașule! Dar știu că nu mi-ai fi încredințat-o dacă nu aș fi în stare s-o duc la bun sfârșit.”
Un zâmbet larg cât toată fățuca ei se întinde între cele două urechiușe ciulite ca la veverițe. Se întoarce către Mama, care doarme nemișcată, și-și găsește o poziție confortabilă, așezată pe burtă, cu capul sprijinit în coate.
“A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit. A fost odată o fetiță frumoasă și zglobie, ca toate fetițele, care se trezea dimineața cu zâmbetul pe buze și adormea seara trăindu-și cele mai îndrăznețe vise. Viața ei era o poveste plină de aventură și fantezie, plină de neprevăzut și provocări.
Doamne, cât de mult adora provocările! Ca și cum mereu ar fi fost un personaj de basm, înzestrat cu puteri supranaturale. Nu-i era niciodată frică de nimic, pentru că, pentru ea, nimic nu era imposibil. Era suficient să viseze rezolvarea și lucrurile se desfășurau, ca prin magie, întocmai. Nimic nu-i umbrea bucuria din suflet. Trecutul și viitorul nu existau pentru ea. Doar clipa de acum era tot ce avea. Și tare frumoasă era viața ei, așa! Îți amintești, Mamă? Tu ești fetița din povestea noastră…”
Privirea Arianei se încețoșează pentru câteva clipe. O lacrimă micuță stă atârnată în colțul ochiului, gata-gata să se desprindă din îmbrățișarea genelor, pe fața îmbujorată a copilei. Ariana însă e o luptătoare, nu se pierde cu una-cu două, își sterge ochii cu dosul palmelor mici și continuă hotărâtă povestea.
“Fetița noastră locuia într-o lume minunată, unde totul era posibil, doar la un vis distanță. Orice își dorea se împlinea, în fiecare zi interpretând un nou rol, într-o altă poveste.
Era, pe rând, când nepoțica cea alintată, ținută pe genunchi de bunicul ei, care îi repeta mereu cât de specială este ea, în timp ce-i povestea despre regi și regine, prinți și prințese, eroi și legende din lumi îndepărtate, când fetița ghidușă, “Domnișoara Goe”, așa cum îi spunea bunica ei, de fiecare dată când făcea câte o năzbâtie nouă. Alteori, era sora mai mare agasată de scâncetele puiului de om apărut pe neașteptate-n viața ei, pe care îl transforma în fiecare zi în ștrumf, în elf sau în orice alt animăluț hazliu, când o înfuria prea tare.
Îi plăcea la nebunie să fie o exploratoare curajoasă plecată-n ținuturi necunoscute, pline de primejdii, în jungla din spatele blocului, pe sub salcia pletoasă, în căutare de comori temeinic ascunse. Împreună cu ceilalți membri ai expediției, participa la construirea corturilor din pături vechi susținute de crengi zdravene și legate cu funii din salcie-mpletită.
Procurarea mâncării era o adevărată aventură. Grădina cu legume fermecate, în care creșteau roșii gigantice, ridichi uriașe, salată cu puteri miraculoase și câte și mai câte bunătăți, era păzită cu strictețe de cerberul de la parterul blocului, care parcă nu dormea niciodată, sărind pe fereastră la cel mai mic foșnet pe care-l făcea chiar și vântul printre frunze. Dar cel mai greu le era să fure merele de aur din copacul sălbatic din grădina regatului vecin, apărat de toți aventurierii din blocul de alături. Merele alea aveau puteri magice, făcându-l pe cel care le mânca invincibil. Așa încât, nimeni nu se dădea la o parte de la această provocare.
La lăsarea nopții, însă, se vedeau nevoiți să revină la bază, să se lupte cu armatele inamice, câtă frunză și iarbă, ale țânțarilor ucigași, însetați de sânge pur de copil. Căutarea comorilor continua, uneori, chiar și la lumina focului de tabără, asta până când aflau dușmanii cei mai aprigi, adică părinții, și-n sunete de trâmbițe îi băgau înapoi în garnizoană, cu forța, până a doua zi dimineață, când, cu bilet de voie sau evadați, se întorceau la căutarea comorilor promise de poveștile citite de către Mame, seara. Toate zgârieturile usturătoare, toate vânătăile și juliturile de prin genunchi sau coate, toate lacrimile grele care lăsau dâre pe fețele pline de praf și țărână erau uitate în clipa în care, în mânuțele lor mici, străluceau nestematele găsite după zile în șir de căutări, cioburi de sticlă colorată, verde, albastră sau roșie, prin care soarele transforma, în mod magic, întreaga lume din jur… sau pietricele lucioase, șlefuite perfect de mâna nevăzută a unui meșter făurar… ori boabe de chihlimbar aromat, desprins de pe scoarța copacilor… Aventura se încheia când fiecare explorator își umplea tolba cu bogățiile găsite, cu greu, și se întorcea mândru în orașul natal, fiecare la etajul lui. Ce zile de vară, câtă bucurie și ce viață ducea fetița din povestea noastră! Tot nu-ți amintești, Mamă? Aveai colecții întregi cu comorile adunate. Nimeni nu avea voie să se atingă de ele, doar tu erai singura ce avea cheia de la vistieria regatului tău…”
Mama dormea liniștită, neavând nici cel mai mic habar de strădaniile Arianei de a o trezi cu povestea ei. Bine că micuța nu știe gustul amar al dezamăgirii și nici pe cel acru al renunțării, așa încât își continuă optimistă misiunea.
“Un alt rol care-i plăcea foarte tare fetiței noastre era cel de alpinistă, care, fără pic de teamă, escalada cele mai înalte piscuri, ajungând din raft în raft, până la tavan, unde se oprea și biblioteca ticsită cu cărți, a bunicului ei. Ce-i drept, se mai întâmpla uneori și câte un mic accident și rămânea atârnată de vârful celui mai înalt munte, printr-o sforțare aproape supraomenească reușind să reziste până soseau echipele de salvatori, bunica și bunicul, care o aduceau mereu, în siguranță, la bază.
Și misiunile trupelor de elită din care făcea parte îi ofereau nenumărate clipe tensionate, în care își exersa răbdarea, concentrarea și abilitățile de strateg.
Era nevoită deseori să stea nemișcată ore în șir, cu mitraliera în mână, culcată pe burtă, ascunsă-n întunericul de sub masa mare din sufragerie, făcându-și culoar de tragere printre picioarele scaunelor, pe după fața de masă din catifea grena. Însă momentul victoriei finale merita toate eforturile. Să vadă inamicul la pământ era satisfacția maximă. De fiecare dată se amuza distrată, neînțelegând cum bunica ei încă se mai speria de zgomotul făcut de mitraliera de jucărie, scăpând din mână tot ce avea și, inevitabil, promițându-i o bătaie pe cinste.
Frumoase mai erau zilele copilăriei pentru fetița veselă și jucăușă! Niciodată nu era supărată cu adevărat, nimic nu o putea întrista în lumea ei de basm și totul se însenina doar cu un zâmbet dulce, fermecător, cum numai ea știa să-l ofere celorlalți. În regatul ei, copiii și animăluțele erau partenerii de drum din fiecare zi, împreună cu care descoperea lumi noi, aventurându-se în cele mai neașteptate povești, interpretând roluri din cele mai diverse, în fiecare seară cuibărindu-se obosită în cerșafurile moi și redevenind fetița care căuta îmbrătișarea protectoare a bunicii ei. Dimineața, însă, o lua mereu de la capăt, cu entuziasm și nerăbdare, într-o nouă aventură, fiind pe rând prințesă, profesoară, doctoriță, arhitect, mamă, coafeză și câte și mai câte personaje îi treceau prin căpșorul bălai.”
Și Ariana o mângăie ușor pe părul lung și blond, cu grijă și delicatețe, să nu care-cumva să o trezească pe Mama. Nu așa… Nu acum… Ca și cum copila din adâncul sufletului ei ar simți-o, în semn de recunoștință, îi răspunde zâmbindu-i prin somn. De atât avea nevoie Ariana, de un semn cât de mic, ca să știe că e pe drumul cel bun.
Dimineața o trezește cu raze de soare duios, jucându-i vesel pe față. Se întinde ca o pisică leneșă și somnoroasă, aruncând pătura de pe ea, împingând-o cu piciorușele-i jucăușe. Gata cu somnul, începe o nouă zi de aventuri pe tărâmul fermecat al lui Grădi! După ce-și face toaleta ca o prințesă adevărată ce este, aleargă țopăind spre bucătărie unde o așteaptă Mama cu micul dejun, mereu grăbită și agitată dis-de-dimineață. Mare îi este mirarea Arianei să fie întâmpinată de un zâmbet blând, molcom, căruia i se alătură cuvinte dulci, pline de iubire. Aproape că-i vine să se frece la ochi, dar știe că e trează, că abia își spălase ochii cu apă rece.
“Mama s-a trezit bine-dispusă… Măi, să fie! Îngerașul a avut dreptate: trezirea se va vedea de la zi la zi. Cu pași mici, Mama își va aminti cine este ea, de fapt.”
E așa de bucuroasă, că abia se abține să nu-i sară de gât, însă știe că asta ar putea s-o pună pe gânduri pe Mama, realizând că se întâmplă ceva cu ea. Și nimeni nu vrea să-i sesizeze pe Gardienii somnului, nici ea, nici Îngerașul, pentru că misiunea ei va fi clar mai dificilă din acel moment. Cât încă are cale liberă prin somnul Mamei, trezirea acesteia se va accelera. Un zâmbet satisfăcut și plin de înțelesuri, doar de ea știute, își face apariția pe buze. Ochișorii îi sclipesc ca două steluțe jucăușe, mereu puse pe șotii. Abia așteaptă noaptea următoare, să-și continue incursiunea magică în lumea viselor.
Ziua trece amuzant pentru Ariana, obositor și stresant pentru Mama, cu alte cuvinte nimic nu perturbă ritmul deja binecunoscut al vieții lor. Deocamdată… Seara le aduce pe amândouă împreună, în pat, la ora de culcare. Până aici, nimic impresionant. Rutina obișnuită, spălatul pe dințișori cu bălăceala aferentă, aruncatul hainelor pe sus, în încercarea perseverentă a Arianei de a le învăța să zboare și încăpățânarea lor puerilă de a se opune mereu, vociferările Mamei care o mustră ușor pentru dezordinea făcută și, spre surprinderea fetiței, cartea de povești pe care o ține în mână, în așteptarea ei. Într-o clipită sare între perne, luând o poziție atât de inocentă, încât o face pe Mama să pufnească-n râs. Se amuză amândouă, în timp ce povestea începe să curgă lin, ca un cântec de leagăn purtat pe brațe de vânt, până când pleoapele grele de oboseală pierd lupta cu toropeala și cartea alunecă ușor din mâinile ei atât de frumoase. Ariana o privește cu drag, în timp ce Mama pătrunde tot mai adânc pe tărâmul fermecat al somnului. Răbdătoare, așteaptă ca și ultimul Gardian să adoarmă și, abia simțit, închide cartea, se așază comod, zâmbește șiret cu ochii spre cer și își pregătește cuvintele pentru povestea ce urmează să prindă viață, în câteva clipe.
Va urma…
