Cu recunoștință bunicilor mei, în amintirea copilăriei demult trecute și a copilului ce am fost…
“Mamă, mamă, nu adormi! Ce faci?”
O zgâlțână de mână pe Maică-sa, căreia mai era un pic și îi cădea barba în piept. Ariana ar fi în stare să-i proptească pleoapele cu scobitori, numai să nu adoarmă.
“Doamne, cum pot fi adulții ăștia atât de somnoroși? Fă-le ceva, trezește-i, nu-i lăsa să fie ca prințesa din pădurea adormită! Sau prințesa adormită din pădurea fermecată?…”
Se strâmbă concentrată, încercând să-și amintească cum se cheamă povestea. Între timp, Mama-i gata să adoarmă din nou, obosită după atâta treabă și alergătură. Ca orice adult ocupat… “Ocupat cu ce?” îi trece prin cap Arianei întrebarea la care niciun adult nu e în stare să răspundă clar și răspicat. Unii cică-s ocupați cu serviciul, alții ocupați cu copiii și gospodăria, dar cel mai tare o amuză categoria celor ocupați pur și simplu. Ea-i întreabă pe toți care-i răsar în cale, poate-poate o găsi vreunul care să fie ocupat cu joaca. Dar nimic! Niciunul nu se dezice de la statutul lui de adult serios. Noroc că Ariana e o fetiță perseverentă și foarte optimistă, pe care n-o poate face nimeni să renunțe la visul ei: vrea să vadă adulți veseli, bucuroși, care să se joace cu viața.
Ca trezită din vis, își amintește de Mama ei care respiră încet, ritmat, fără să facă nici cel mai mic zgomot. O privește cum doarme sfârșită, căzută la datorie după o zi infernală la serviciu. Nu prea are idee Ariana ce înseamnă asta, dar trebuie să fie o mare grozăvie ceea ce face Mama, de cade așa răpusă de oboseală. Serviciul ăsta e ca un fel de balaur cu care se luptă de dimineață până seara, uneori și în week-end.
De-ar fi ea mai mare și mai puternică, ar merge cu mama ei să o salveze odată! Pufnește ușor, nemulțumită că nu are încă soluția. Dar nu se lasă până n-o va găsi. Va fi ca-ntr-o căutare de comori, cu indicii ascunse și hărți îngălbenite… Wow! Fața i se luminează instant, numai la gândul marii aventuri care se creează înaintea ei.
Mama geme ușor, întorcându-se pe o parte, ghemuită ca un copil. Arianei îi vine un gând năstrușnic. Mișcându-se cu agilitatea unei pisici, caută păpușa ei preferată, un maimuțoi făcut din cârpe, o “pocitanie”, dacă e să se ia după Mama, o pocitanie amuzantă și prietenoasă, dacă e să-și dea ea cu părerea. Îi strecoară cu grijă maimuțica sub mână, fără să o trezească, dar suficient încât să o facă să se foiască ușor, ca să o prindă strâns în brațe.
“Acum e bună de poză!”
Gândul ăsta o face să pufnească în râs, cu nasul înfundat în pumnișorii ei de copil năstrușnic.
“Dacă ar vedea-o balaurul de la serviciu dormind așa, sigur i s-ar face milă de ea. Sărăcuța, cât de nefericită e!…”
O întristează nițel perspectiva asta, dar nu pentru mult timp, că așa e ea, trece repede de la o stare la alta. Cum ar putea să țină o supărare toată ziua? Doar adulții sunt experți la asta. S-a chinuit și ea, într-o zi, să se prefacă supărată pe prietena ei de la grădiniță, ca să pară mai interesantă. Nici în glumă nu i-a reușit, darămite să o facă în serios. Cu cât încerca să stea mai îmbufnată și mai ursuză, cu atât îi venea să se amuze mai tare. Pe Mama și pe Tata, însă, când se ceartă, îi ține și câte o săptămână. De multe ori se uită la ei, le urmărește fiecare privire, fiecare grimasă, poate-poate va găsi în spatelele lor zâmbetul ghiduș care să spună “Ți-am făcut-o!”, cum se joacă cei mici. Da’ de unde? Adulți serioși, supărare serioasă…
“Iar a adormit înaintea mea… Nici în seara asta n-are cine să-mi citească povestea. Pentru adulții ăștia ar trebui să inventeze cineva o poveste de trezit.”
Râde pe înfundate. I se pare foarte amuzant să și-i imagineze pe părinții ei adormiți și cineva citindu-le dintr-o carte cu povești pentru oameni mari. Și, pe măsură ce li se citește, ei să înceapă să se trezească. Să se frece la ochi, să se întindă cum fac copiii mici, să caște alintați… Dar, cel mai important, să se trezească din nou copii în trupuri de adulți! Zâmbește încântată. I-ar plăcea tare mult să se joace cu ei de-adevăratelea, dar nu așa cum o fac știind că intră în îndatoririle lor de părinți. Lui Teacher de la grădiniță îi iese ceva mai bine. Înseamnă că se preface mai bine. Și iar chicotește încet, să nu-și trezească Mama obosită.
E noapte, dar ei nu-i este somn. N-are timp de dormit. Noaptea e cea mai bună de visat. Dar nu ca oamenii mari, dormind, ci trează.
“Să visezi cu ochii deschiși e cel mai tare joc! Poți fi oricine vrei, poți face tot ce-ți trece prin cap.”
Numai gândul unui nou vis o face să mustăcească frecându-și mânuțele ca un șoricel. “Povești de trezit părinții, asta-mi trebuie!”
Ce bucurie că i-a venit ideea salvatoare! Doar că-n secunda următoare, o nouă provocare îi încearcă iscusința.“De unde să iau astfel de povești?”
Și mutrița ei năstrușnică se pleoștește ca un cozonac scos în frig.
“Până acum nu am auzit decât povești de adormit copiii, la care tot părinții adorm primii. Tare amuzantă treaba asta. Lor chiar le place să fie adormiți.”
Ariana își frământă suflețelul încercând să găsească sursa acestor povești altfel. Doar că toți adulții sunt la fel. Ea încă nu găsise niciunul cu suflet de copil, căruia să-i ceară să scrie povestea salvatoare, de trezit, nu de adormit.
Se ridică brusc de pe pernă și se așază în genunchi, cu fața spre luna care luminează în toată încăperea.
“Înger, îngerașul meu, spune-mi tu ce-i de făcut. Eu sunt doar o fetiță mică, neștiutoare. Iar ei sunt doar niște părinți și mai neștiutori decât mine. Care au uitat să se joace și-s tare triști și nefericiți în lumea lor plină de monștri și balauri. Fă tu ceva pentru ei! Te rog din tot sufletul meu mic!”
Închide ochii, lipindu-și fruntea de palmele ei mărunte, împreunate în rugăciune. E o mână de om, cu un suflet atât de mare încât vrea să salveze întreaga lume. Dacă între adulți ar fi măcar câțiva care să creadă așa cum poate crede un copil, lumea nu ar mai semăna deloc cu ceea ce știm despre ea.
“Ce-ai spus? Vrei, te rog, să repeți? Să fiu sigură că am înțeles corect… Să visez eu povestea de trezire? Păi și cum o să le-o poată citi cineva? Ce zici? Povestea asta nu se citește? Aaa… Da, te cred. Oamenii mari sunt toți adormiți. Chiar că n-are cine citi. Oare cum de nu m-am gândit la asta? Povestea asta va intra direct în lumea somnului lor. Pe nesimțite. Doar așa va putea trece de Gardienii somnului. Vai, Îngerașule, ce deștept ești! Mie nu mi-ar fi venit o idee ca asta nici într-o mie de ani! Mulțumesc! Mulțumesc! Te iubesc!”
Mai că-i vine să se apuce de țopăit prin pat, dar se abține cu greu. Mama doarme. Ea are nevoie de odihnă, de somn, așa cum îl doarme ea. Sfârșită. Prăbușită. Somn fără vise. În lumea ei, nu poate supraviețui altfel. O privește cum respiră încet, abia simțit. Îi e așa dragă! Doar e Mama ei. Ce dacă nu îi înțelege întotdeauna limba? O poate simți doar din priviri! După glas, după oftat, după lacrimile pe care și le ascunde, crezând că lacrimile sunt ceva exterior, pe care le poate șterge zâmbind fals doar cu gura. Mama chiar crede că ea nu vede dincolo de mască? E ca la circ, când clovnul are desenat pe față un zâmbet mare-mare, dar de fapt el plânge. Doar Mama a dus-o acolo! Ce crede ea, că dacă-i mică, asta înseamnă că-i și prostuță și că râde doar la tumbele și trântaiele clovnului? Da’ de unde!
Pufnește ușor, dând din mână într-un gest împrumutat de la oamenii mari. Mai că ar da și ochii peste cap, ca să fie mai expresivă, dar pe întunericul ăsta cin’ s-o vadă? Se amuză de una singură, imaginându-și cum ar arăta așa, plină de importanță, într-un gest de om serios. Dar acum chiar are treburi serioase de rezolvat: să se lupte cu somnul care a pus stăpânire pe părinți. Lumea adulților se bazează pe ea, fără să știe deocamdată. Îngerașul i-a dat o misiune de îndeplinit. Nu vrea să-l dezamăgească. Nici el n-a dezamagit-o niciodată. Trebuie să le spună oamenilor mari o poveste de trezit. N-o poate face decât noaptea, când ei dorm duși în somnul uitării. Noroc că ea n-are nevoie să doarmă ca părinții. Poate face asta fără probleme. Oricum Mama adoarme, întotdeauna, înaintea ei. Deci, dacă e treabă serioasă, are nevoie de o atitudine pe măsură. Ariana ia o poziție de om mare, așezată în fund, se reazemă de pernă și se concentrează, încruntându-se nițel. Că doar așa a văzut la părinții ei. Și se concentrează… și se încruntă…, exact ca oamenii mari când fac treburi serioase și le arată copiilor că ei nu trebuie deranjați. Și se tot concentrează… Dar nimic!
“Oare ei cum pot face ceva fiind așa serioși? Eu nu mai pot nici măcar visa de la atâta concentrare”, se gândește ea încurcată. Și dintr-o dată fețișoara i se luminează. “Normal! Visatul e cea mai serioasă treabă posibilă, doar că nu se face așa, cu strâns din sprâncene. Visatul se face în joacă, cu bucurie.” Fericită, își reia poziția relaxată cu picioarele ridicate pe tăblia patului și cu capul atârnat.
“Deja e mult mai bine. Parcă încep să văd povestea. Săracii oameni mari, de aia nu le iese mai nimic? Pentru că se concentrează prea tare și-s mult prea serioși. Sau se iau mult prea în serios pe ei înșiși… Nici nu mai contează! Să visez zic!”
O mângâie ușor pe păr și o privește cum doarme nemișcată și complet neajutorată.
“Va fi bine! Pentru că eu te iubesc și am să te ajut să scapi de balaurul de la serviciu, care nu te lasă să râzi și să te joci. Ai să vezi că, încet-încet, îți vei aminti cine ești. Un copil în haine de om mare!”
Zâmbește fericită și plină de speranță. Chiar există o șansă și pentru ei, copiii pierduți în lumea asta rece și serioasă a adulților. De câte ori se uită la un adult vede copilul din el, închis după gratiile seriozității și importanței de om mare, strigând disperat după ajutor, cu mâna tremurând întinsă, cerându-i parcă să nu-l lase acolo, să nu-l părăsească și ea.
Ceea ce nu știe Ariana, și mai bine că nu și-a dat seama încă, este că același pericol o paște și pe ea. Să înceapă să se confunde cu ei, să le împrumute gesturile, vorbele, apoi și ideile, credințele și, pe nesimțite, să devină una de-a lor. Să uite tot ce știe acum și să nu mai fie nimeni care să o trezească. Cât timp frica e departe de ea, nimeni și nimic nu o poate opri să-și îndeplinească visele. Credința din inimioara ei iubitoare poate face minuni. Și va face…
Va urma…
