Cu dragoste, copiilor noștri, datorită cărora devin, în fiecare zi, o mamă mai bună.
“ 1 iulie
Au trecut anii de școală, de fapt ani de copilărie, și uite că m-am despărțit de tot ce a însemnat până acum esența vieții mele. Au fost multe clipe frumoase, chiar dacă amintirea unor întâmplări mă mai întristează încă. A fost copilăria mea. Ce ciudat să vorbesc despre ea la trecut… Nu peste mult timp intru în lumea adulților. Un nou și neprevăzut drum mi se așterne la picioare. Frică și curiozitate deopotrivă mă încearcă. Simt, însă, și nostalgie, melancolie chiar, când mă gândesc că nu voi mai alerga pe holurile școlii, că nu vom mai fi noi cei mai buni, mereu în centrul atenției…”
Dă pagina fără grabă, nevrând să gonească printre rânduri, așa cum o face de multe ori atunci când trebuie să termine de pregătit un referat. Acum simte fiecare cuvânt, face cunoștință pe îndelete cu adolescenta care, ca și ea, era plină de frământări și momente de revoltă mocnită. Nu știe cu certitudine cine a scris jurnalul, dar are o bănuială că nu întâmplător l-a găsit în dressingul mamei. E ușor ciudat și neașteptat să o descopere pe Ariana copil, răzvrătită uneori, nostalgică alteori, așa cum nu și-ar fi imaginat-o niciodată, știind-o doar mamă și atât.
“12 februarie
Abia acum văd că nu e bine să se întample totul așa cum vreau eu, pentru că, de cele mai multe ori, nu am imaginea de ansamblu și nu pot prevedea cum va fi atunci când ceea ce-mi propun devine real. Mă grăbesc și-s prea îndârjită când vreau ceva și mai rău fac… Of, Doamne, simt că-mi trebuie o schimbare, dar nu știu care-i aia. Nu mă lăsa, te rog, să merg prin viață bâjbâind, pe întuneric. Aprinde-mi Tu luminile pe drumul meu, ca să știu că l-am găsit.”
Nu-i vine să creadă cât de tare se aseamană, de fapt, cu mama, atât de mult încât parcă se uită într-o oglindă citindu-i jurnalul. Și, totuși, de ce nu reușesc să se înțeleagă acum? Parcă vorbesc limbi străine una cu alta… Dacă mama, la vârsta adolescenței, se confrunta cu aceleași dileme existențiale ca și ea, asta înseamnă că, la vârsta mamei, nici ea nu va mai reuși să comunice cu propriii copii? Pentru câteva secunde, i se pune un nod în gât care o sufocă atât de tare, încât, abia când prima lacrimă reușește să i se desprindă de colțul pleoapei, aerul îi inundă din nou pieptul. E tristețe ceea ce simte Miruna, aceeași tristețe pe care, probabil, o simte și mama ei, de multe ori.
În seara asta, somnul o cam ocolește și nici referatele și cărțile nu reușesc să-i țină companie. O stare ciudată a cuprins-o citind jurnalul și parcă s-a schimbat ceva, undeva în adâncul ei, neputând spune exact ce. Miruna cea de acum parcă nu mai e Miruna cea de dinainte de descoperirea făcută…

Ca orice mamă de adolescent, și Ariana are aceeași problemă cu dezordinea, pardon, cu ordinea dezordonată, de pe biroul Mirunei. Teancuri care stau să se dărâme, cărți peste caiete, foi, portofolii, pixuri, rigle, laptopul care abia se vede de sub ele, toate făcând parte dintr-un întreg care niciodată nu e la locul lui, în dulap și în sertare. Când e singură acasă, face câte o razie prin camera ei, să le mai pună în ordine, măcar cât să nu se dărâme de pe birou. Oricum, de fiecare dată, urmează un episod de țipete exasperate, de ochi dați peste cap din cauza lipsei de intimitate din casa asta, scene atât de familiare de acum, încât Ariana nici nu se mai sinchisește de ele. Ba chiar o amuză perseverența cu care Miruna vociferează, mereu la fel, și indiferența cu care continuă să clădească mormanele în același echilibru instabil, care o scoate din minți. Zâmbește… Așa o scotea și ea din minți pe bunica, cu exact aceleași replici de adolescentă enervată de încălcarea spațiului ei personal. Doamne, cum se învârte roata vieții și se repetă poveștile din trecut, doar că acum în alte roluri…
Ariana rămâne cu un teanc de cărți în aer, privirea căzându-i pe coperta de catifea roșie, atât de binecunoscută. Jurnalul ei pe biroul Mirunei, printre caiete? Ce să caute acolo? Îl deschide să se convingă, cu toate că nu are niciun dubiu. Catifeaua învechită de timp, decolorată în dreptul cotorului, nu e așa ușor de confundat. Se așază pe marginea patului cu agenda în mână, neînțelegând cum e cu putință. Și ea uitase că încă o avea în cutia cu vechituri, cu toate prostiile, cum tot îi spune Miruna… Cutia, dressingul cu toate împrăștiate pe jos, mormăielile încurcate ale copilei… Acum se leagă totul. O să vadă ea când ajunge acasă, că dacă ei i se umblă ei prin lucruri se cheamă lipsă de intimitate, dar dacă ea cotrobăie prin cutiile altora cum se cheamă? Dă să iasă enervată din cameră când, brusc, se oprește. Pe față îi inflorește un zâmbet șmecher, aidoma copiilor atunci când pun ceva la cale. Se întoarce la birou, scrie ceva în jurnal, apoi îl pune la loc, printre cărțile și caietele pe care încearcă să le împrăștie, așa cum erau înainte de a face ea ordine. Nu-i chiar așa simplu să “așezi” o dezordine ordonată. Se amuză singură de răsturnarea de situație și rostește în gând, cu bucurie și recunoștință, “Mulțumesc, Doamne!”

Treptat, serile devin pentru Miruna prilej de a o cunoaște pe Ariana în cel mai neașteptat mod cu putință, prin intermediul jurnalului. De la zi la zi, parcă îi e tot mai drag de tânăra cu care se aseamănă atât de mult și așa, de la zi la zi, începe să se uite altfel la mama ei. O urmărește uneori cu coada ochiului, ca nu cumva să-i fie deconspirată atenția pe care i-o acordă în ultima vreme, și o tot caută pe copila din jurnal în mișcările femeii adulte, zâmbind când recunoaște încă din încăpățânarea din trecut și rămânând surprinsă când se regăsește pe ea însăși în multe ipostaze.
Crăciunul se apropie cu pași repezi, atingând cu magia lui oamenii și poveștile lor. Mamă și fiică deopotrivă primesc daruri nebănuite, de care se vor bucura în curând. Mult mai curând decât și-ar putea imagina…
Dă paginile înainte și înapoi, privind din ce în ce mai mirată. Nu înțelege cum e posibil ca ultima pagină scrisă sa aibă data de acum, 21 decembrie… Cu o pagină înainte, 20 decembrie… Apoi, 19 decembrie… Și, înainte de asta, ultimele rânduri să fie scrise cu vreo zece ani în urmă. A găsit agenda acum mai bine de o săptămână și, de atunci, e doar la ea în cameră, ascunsă printre lucrurile ei. Mister curat!
“19 decembrie
Copilăria arată diferit, în funcție de vârsta la care o analizăm. Fiecare moment trăit atunci cu o anumită încărcătură emoțională e perceput altfel la acele vârste fragede față de cum este văzut peste ani, cu mintea adultului. Toate aceste gânduri și trăiri își vor pune amprenta asupra viitorului adult, marcându-i fiecare alegere, decizie și acțiune ulterioară. De asta e atât de important cum crește un copil, câtă afecțiune primește sau ce educație i se oferă.
Indiferent de vârsta de la care o privim, copilăria are farmecul ei incontestabil, farmec de care devenim conștienți, din păcate, abia atunci când grijile și responsabilitățile vieții de om matur ne împovărează.
Când suntem copii, ne dorim să ajungem mai repede independenți, pe picioarele noastre, să luăm viața în piept, neavând habar despre ce pierdem de fapt. Când suntem maturi, nu știm cum să mai fim copii, cum să ne mai bucurăm din orice sau să fim sinceri și direcți.
Sufletul nostru, însă, nu are vârstă și tânjește după simplitatea vieții adevărate, neînțelegând de ce, de la o anumită vârstă, oamenii mari uită cine sunt și încep să joace roluri care îi înstrăinează tot mai mult. De ei înșiși, dar și de ceilalți.”
Cu două zile în urmă, nu putea scrie în jurnal decât adultul în care se transformase adolescenta din trecut. Adică, mama ei. Cumva, nu-și dă seama cum, dar nici nu-și mai bate capul la ora asta, mama a găsit agenda și a reînceput să scrie. De data asta, se pare că nu mai scria pentru ea însăși, ci pentru Miruna. Până la urmă, mama a descoperit o cale să vorbească cu fiica ei, dincolo de ușile închise apăsat, dincolo de grimasele ei scandalizate și exasperate. Zâmbește și-n zâmbetul ei se amestecă un strop de bucurie cu o picătură de mândrie: are o mamă pe cinste, inventivă și plină de surprize.
Curioasă să vadă ce i-a mai scris, Miruna dă paginile mai departe.

“20 decembrie
Trecutul m-a învățat că orice situație, indiferent cât de grea este, poate fi depășită cu bine, dacă există comunicare atât între copii și părinți, cât și între iubiți, prieteni sau colegi.
În copilărie, familia mea a crezut că, dacă mă ferește cât mai mult de lumea reală, așa cum este ea, cu bune și rele, cu bucurii și momente de cumpănă, eu niciodată nu voi suferi. Ce bine ar fi fost dacă, de fiecare dată când viața s-a complicat și mi-a oferit lecții mai grele, m-ar fi învățat cum să trec prin ele, ce învățături să-mi iau, în loc să așeze ei lucrurile astfel încât să nu mă afecteze pe mine. O astfel de abordare ar fi fost de real ajutor pentru femeia ce aveam să devin nu peste mulți ani. M-ar fi pregătit pentru obstacolele ce au urmat în calea mea, pentru propriile decizii pe care a trebuit să le iau și să mi le asum.
Din păcate, însă, trezirea la realitate a fost destul de dură și impactul cu viața cam dureros pentru tânăra nepregătită să-și asume și eșecul, și victoria deopotrivă. Fiecare lecție a trebuit să o învăț trăind-o. Și, așa, am suferit și am învățat, am învățat și am crescut. Zi de zi, an de an, până am ajuns cea de astăzi: mama unei fete de vârsta mea de atunci, aflată în momentul în care aș vrea să-i vorbesc despre această minunată călătorie prin viață, despre urcușuri și coborâșuri, zile însorite sau săptămâni ploioase, despre popasuri în care admiri cu recunoștință priveliștea, despre parteneri de drum, profesori și învățăcei, despre iubire și despre o sumedenie de lucruri pe care mi-aș fi dorit să le aflu când eram și eu de vârsta ei. Am așteptat cu nerăbdare momentul în care să-i pot oferi ceea ce eu n-am primit, un fel de mini ghid cu instrucțiuni de călătorit prin viață. Dar asta este doar dorința mea. Așa cum probabil a fost și dorința părinților și bunicilor mei. Doar că nu e și dorința copiilor noștri.
Și, astăzi, mă văd în situația de a-mi cere iertare pentru tot ce am crezut în copilărie despre viață, despre părinți, despre cât de multe știam eu și cât de depășiți erau ei. Abia astăzi am putut vedea lucrurile așa, pentru că, acum, eu sunt cea “depășită”, care nu știe nimic… Ironic, nu?”
Lacrimile se rostogolesc grele pe obrajii fierbinți de emoție. Nodul din gât devine din ce în ce mai mare, până când, într-un acces de plâns eliberator, dă drumul trăirilor cu care nu știe ce să facă. Parcă se rupe ceva în interiorul ei. Simte ce n-a mai simțit vreodată: frică, bucurie, durere combinată cu o căldură ce o învăluie precum îmbrățișarea mamei… Și, după mult timp, își permite să recunoască: îi e dor de mama, de mângâierile ei moi și calde, de momentele lor împreună, când râdeau din nimic până la lacrimi, îi e dor să fie din nou, doar un copil, pentru care nu există decât momentul de acum și pentru care toate “acum-urile” sunt frumoase și pline de bucurie.
Strânge jurnalul la piept, cu recunoștință pentru că a dat peste ea, la propriu. Zâmbește printre lacrimi, amuzată de acest gând. Mai are o singura filă de dat, o singură zi de citit. Cu emoție și curiozitate își lasă privirea să cadă peste literele rotunde, frumos înșiruite de Ariana pe foile îngălbenite de vreme.
“ 22 decembrie
Draga mea, Miruna,
Nu știu când și dacă voi mai avea vreodată ocazia să te strâng în brațe, așa cum obișnuiam să o fac până nu demult, nu știu dacă vom mai reuși să vorbim sincer, din suflet, vreodată.
Indiferent de ce va urma, vreau să știi că eu te iubesc dincolo de cuvinte și îmbrățișări. Tu, însă, nu trebuie să mă iubești la fel și nici să fii de acord cu viziunea mea de viață. Chiar și așa, de la distanță, să știi că te veghez mereu și mă rog pentru tine, să te ajute bunul Dumnezeu să-ți găsești drumul tău adevărat și nu cel pe care-l vezi, acum, atât de strălucitor.
De vei avea vreodată nevoie de ajutor, să nu eziți să-l ceri. Pentru o mamă nu există distanță care să o îndepărteze de copilul ei, nu există timp care s-o facă să-l uite vreo clipă.
Te îmbrățisez cu dor si drag. Te iubesc,
Mama…”
Stă nemișcată cu jurnalul deschis în brațe, cu privirea ațintită în gol și inima topită de dorul mamei. Cum și când s-a ajuns aici? Ca trezită dintr-un somn adânc și tenebros, Miruna a rămas fără cuvinte. Împietrită…

— Hai, mamă, deschide-ți cadoul! Nu ești curioasă, chiar deloc?
E mai mult decât nerăbdare ceea ce se citește pe fața Mirunei. Emoția momentului și bucuria cu care i-a pregătit surpriza Arianei îi fac ochii să sclipească. Abia așteaptă să-i vadă reacția. A pregătit totul în mare secret, ca nu cumva mama să-i strice cadoul. E sigură că n-are cum să bănuiască, măcar, ceea ce este înăuntrul ambalajului ales cu atâta atenție.
— Ia să vedem ce-ai pregătit tu aici! Eu tot am zis să nu-ți cheltui economiile cu noi, dar se pare că nu prea s-a auzit, nu?
— Mamă, poți și tu măcar o dată să vorbești mai puțin și să te bucuri de moment?
Într-un final, nodul cedează și mama reușește să desfacă funda frumos înfășurată. Dă la o parte ambalajul și rămâne în mâini cu o cutie de carton pe care scrie cu litere de tipar: “DESCHIDE-MĂ!”.
Ariana zâmbește, surprinsă cumva de ceea ce a găsit, și o tot învârte, căutând pe unde s-o desfacă.
— Poftim, ia un cuțit! îi sare în ajutor Miruna, din ce în ce mai nerăbdătoare.
— Aaa, carevasăzică, ai emoții? Oare ce-ai mai pus la cale, ghidușo?
Brusc își amintește de Miruna mică, când era mai mereu pusă pe șotii și îi aștepta acasă cu cele mai neașteptate “surprize”. Ridică precaută capacul și izbucnește în râs.
— Câte cutii mai am de deschis?
Miruna ridică din umeri, prefăcându-se că n-are nicio legătură cu asta.
— Caută și vei afla!
Pe a doua cutie, de data asta, este desenat un semn mare de întrebare. Ariana apelează direct la cuțit și, victorioasă, scoate încă o cutie, ceva mai mică, pe care scrie doar atât: “FIERBINTE!”.
— Oare de când n-am mai jucat jocul ăsta? o întreabă ușor nostalgică pe mama.
— De când n-ai mai suportat să ghicesc mereu înaintea ta, râde pe înfundate Ariana.
Te-ai enervat așa de tare ultima oară, că era să sară ușa din toc, așa de frumos ai închis-o.
— Mda, îmi amintesc. Ce fraieră am fost!
— Mie-mi zici?
Râd amândouă amuzate de moment, în timp ce Ariana desface capacul. Nu mică i-a fost surpriza să vadă catifeaua învechită a jurnalului ei și un bilet cu îndrumări. Ultima dată îl lăsase, cu câteva zile în urmă, pe biroul Mirunei, ascuns între teancurile veșnice de cărți și caiete.
“CITEȘTE-MĂ!”, șoptește încet, pe când degetele răsfoiesc, cu emoție, printre paginile îngălbenite de timp.

“ 24 Decembrie
Probabil ești foarte mirată de tot ce citești acum. Nu cred că te așteptai la cadoul ăsta de Crăciun… Sinceră să fiu, nici eu. Până acum câteva zile ți-aș fi luat ceva banal, poate o pereche de mănuși sau un fular. Ceva cu care să bifez momentul și atât. Acum, însă, tot ce-mi doresc este să fac un dar amândurora: să fiu din nou fiica ta și tu mama mea.
Nu am știut cât de tare mă asemăn cu tine, până nu te-am cunoscut și altfel decât te știu de zi cu zi. De fapt, până n-am cunoscut-o pe adolescenta care a scris, ani în șir, în acest jurnal.
Mă bucur că l-ai păstrat printre toate “vechiturile” alea ale tale (iartă-mă că le spuneam așa, voiam doar să te enervez) și mă bucur că mi-a căzut în cap, în ziua aia. Cred că așa trebuia să fie…
Nici nu vreau să mă gândesc unde ajungeam dacă nu era acest moment. Probabil ne-am fi înstrăinat din ce în ce mai tare și eu aș fi devenit o scorțoasă acră, care le știe pe toate. Probabil te-aș fi înțeles în ziua în care aș fi trecut și eu, cu copiii mei, prin ce treci tu, cu mine, mereu. Ar fi fost dureroasă trezirea, dar bine-meritată la cum m-am purtat cu tine. Iartă-mă pentru ultima perioadă, de fapt pentru ultimii ani, în care nu știu exact când am început să te cred pe tine învechită și enervantă și pe mine deșteaptă și importantă.
Deci, mamă, pot să te strâng în brațe?”
— Mai întrebi? zâmbește Ariana printre lacrimile care-i scaldă fața îmbujorată de emoție și bucurie sfântă, în timp ce Miruna i se aruncă în brațe, strângând-o cu putere.
— Te iubesc, mamă! Ce bine e să fiu, din nou, acasă!
Toate rugăciunile ei fierbinți au primit, astăzi, răspuns. Cel mai frumos răspuns cu putință, în ajun de Crăciun. Astăzi, copilul i s-a întors acasă.
Sfârșit