Cu dragoste, copiilor noștri, datorită cărora devin, în fiecare zi, o mamă mai bună.
Anii au trecut cu repeziciune și Miruna cea ghidușă a crescut, transformându-se într-o domnișoară zveltă, frumoasă, dar “cam prea serioasă”. Așa obișnuiește Ariana să-i spună când o vede cum își dă importanță, mai ceva decât oamenii mari.
— Încetează, mamă, te comporți ca un copil! Ce-ai vrea să fac? Să mă prostesc așa, ca tine? Pe bune? gesticulează exasperată de ironiile și glumele nevinovate, cu care o tachinează Ariana.
— Da, Miruna. Ca un copil, draga mea, că tu ești încă un copil la cei 14 ani ai tăi. Și poți da ochii peste cap cât poftești, că eu tot am să-ți spun când te prinde prea tare rolul ăsta de adult și face ce vrea din tine.
Cu cât mama e mai amuzată și mai glumeață cu subiectul ăsta, cu atât Miruna își ia foc mai tare, neînțelegând de ce nu poate fi lăsată în pace să facă ce vrea. Cu ce o deranjează pe mama dacă ea se comportă ca un om mare, responsabil, care își ia viața în serios? Se răsucește pe călcâie disperată de discuție și închide apăsat ușa de la camera ei, să se înțeleagă foarte clar că vrea să fie singură. În liniște!
Privește în gol la ușa închisă și zâmbetul amuzat de mai devreme se umbrește de tristețe. Se simte neputincioasă în astfel de clipe. Ar vrea să o poată îmbrățișa, ca pe vremuri, să se trântească amândouă pe pat și să râdă până le dau lacrimile, să vorbească deschis și firesc despre viețile lor de mamă și adolescentă, să-i spună cum a fost pentru ea experiența acestor ani… Doamne, câte ar vrea să-i spună, dar ceva îi oprește cuvintele înainte de a putea fi rostite. La fel cum și îmbrățișările ei rămân amorțite în imposibilitatea mâinilor de a se mișca. Paralizată… Mută… Fără putere… Ariana cea curajoasă care, de mică, fusese când prințesă războinică care cucerea teritorii vecine în curtea din spatele blocului, când îmblânzitoare de animale sălbatice, alpinistă neînfricată în escaladarea bibliotecii bunicului sau luptătoare în trupele speciale, antrenată să pândească inamicul cu orele, acum devenise o mamă speriată de necunoscutul cu care se confrunta: adolescența Mirunei. Și, cel mai tare, o panica transformarea copilei într-un tipar binecunoscut al viitorului adult foarte ocupat și preocupat de carieră, de reușită și recunoaștere publică, de impresia pe care și-o creează ceilalți despre el, de forma exterioară mai mult decât de conținutul de sub ambalaj. Zâmbetul jucăuș al Mirunei, de cu doar câțiva ani în urmă, s-a pierdut pe sub straturile de fond de ten, pudră și gloss, la prea mare căutare printre copilele de acum. Glasul ei diafan, hohotele de râs care se rostogoleau rotund spre urechile celorlalți, creând voie bună și alungând tristețea, măcar și pentru câteva clipe, a fost înlocuit cu un timbru serios și afectat de importanța celor discutate, cu o mândrie rece și orgolioasă.
Nu știe cum să-i spună că și ea a fost pe acolo, prin vârsta Mirunei, prin anii în care ți se pare că ești stăpânul vieții tale și că toți ceilalți nu știu mai nimic, că tu acum descoperi adevărul absolut și că nu mai ai nevoie nici de înțelepciunea din străbuni, nici de susținerea lui Dumnezeu, cel care ți-a dat viață, că tu singur vei cuceri lumea care abia așteaptă să se deschidă la picioarele tale și că vei schimba cursul istoriei.
Nu știe cum să-i spună că viața e mult mai complicată și profundă decât crede ea acum, la 14 ani, și, paradoxal, mult mai simplă și mai frumoasă decât și-ar putea imagina, într-un mod aproape imposibil de înțeles de un adolescent.
Nu știe cum să-i arate că fix pe aceleași cărări a pășit și ea, cu peste 20 de ani în urmă, și că o așteaptă multe urcușuri și coborâșuri, obstacole de depășit sau intersecții în care să aleagă drumul bun, că întreaga călătorie este suma tuturor alegerilor pe care le facem în fiecare clipă, chiar și atunci când nu ne dăm seama de asta…
Obosită de neputința pe care o simte în astfel de momente, Ariana se lasă pe covorul moale, căzând într-un gest de renunțare totală la aroganța gândului că ea e atoateștiutoare și că poate să facă singură față tuturor provocărilor vieții. Lacrimi grele încep să se prelingă fierbinți pe fața tristă, spălând parcă toată amărăciunea din priviri, de pe buze… Și, ca prin minune, ochii găsesc, parcă pentru prima oară, icoana pictată a Maicii Domnului, pe care și-o cumpărase singură, cu ani în urmă. Fusese dragoste la prima vedere și, totuși, uitase de ea, cu toate că o vedea zilnic pe perete. O vedea fără să o vadă de fapt… Își împreunează mâinile la piept într-un gest de smerită rugăciune fierbinte și, ca de la mamă la mamă, își eliberează și frica, și deznădejdea, și tristețea, cerând ajutor așa cum o făcea în copilărie noaptea, în genunchi, în fața geamului, privind spre cerul înstelat.
Se trântește pe pat agasată de veșnica discuție care nu duce nicăieri: “Ești prea serioasă, Miruna! Nu te prind hainele astea de om mare. Uiți că ești doar un copil?”. În câteva luni e la liceu. De unde tot atâta copil? Și în doar patru ani e pe picioarele ei, la fel de adult ca și mama. Normal că e serioasă. Realizează și ea că nu peste mult timp va trebui să se descurce singură, să își găsească un job bine plătit, să investească în cariera ei, să pună bazele unui drum profesional de succes care îi va deschide uși nebănuite. Nu mai are timp de pierdut cu prostii de copii mici, cu alintături și jocuri stupide.
Dă ochii peste cap în timp ce-și leagănă picioarele la marginea patului. “Ți se pare, nu dau ochii peste cap! Numai tu vezi asta, ca să te iei mereu de mine!” O pufnește râsul. Mama chiar are dreptate, a ajuns să facă gestul ăsta fără să-l mai bage în seamă. Și, atunci, dacă e real ce-i zice mama, de ce-o enervează să audă asta? Se încruntă nițel, încurcată cumva de proaspăta descoperire. Oare mama mai vede și alte lucruri la ea, pe care nu e deloc conștientă că le face? După câteva clipe cu privirea ațintită în gol, Miruna scutură cu încăpățânare din cap, ca și cum ar vrea să-și alunge gândul ăsta. Îi dă prea multe dureri de cap.
Se ridică grăbit și-și deschide geanta, preocupată de cărțile și caietele pentru a doua zi. Își reluase deja mimica serioasă de viitoare femeie de succes, care nu ar lăsa pe nimeni și nimic să stea în calea realizării ei profesionale.
Frunzele verzi și proaspete de primăvară, pârjolite apoi de soarele dogoritor al lunii lui cuptor, din ce în ce mai palide și lipsite de viață, ca niște băbuțe gârbovite de trecerea vremii, au ajuns în iarnă să fie purtate de vântul usturător pe ultimul drum al întoarcerii la origini, în pământul hrănitor, peste care se vor așterne curând fulgi veseli de zăpadă…
Zilele se scurg una după alta, mai senine sau mai mohorâte, mai vesele sau mai triste, povestea Arianei și a Mirunei fiind în mare parte la fel, undeva între exasperările tinerei și oftatul greu al mamei, între ușile trântite apăsat și clipele de rugăciune smerită. Dacă tabloul naturii nu și-ar schimba cromatica, viața lor ar părea că stă pe loc, aproape înghețată în rutina zilnică. Apropierea sărbătorilor de iarnă reușește abia-abia să mai dezmorțească atmosfera, să mai aducă o schimbare în tristul scenariu zilnic.
— Miruna, nu vrei să cauți tu globurile și decorațiunile pentru brad? Știu că e plăcerea ta să-l împodobești… sau era…, îngână abia auzit, ca nu cumva să stârnească iar o rafală de comentarii revoltate.
Cu toate că i se pare o activitate copilărească treaba asta cu bradul, cadourile și Moș Crăciun, de a cărei vârstă trecuse demult, totuși atmosfera de sărbători îi provoacă o bucurie pe care, cu greu, știe să o deslușească. Închide laptopul și se ridică din pat ceva mai veselă decât de obicei, pregătită de incursiunea în dressingul aglomerat al mamei, printre cutii de pantofi, umerașe, perne și pilote și alte cutii veșnice cu lucruri adunate de peste tot, pe care Dumnezeu știe de ce le mai ține.
— Mamă! Ești culmea!
Strigătul ascuțit al Mirunei îi sfredelește urechile, dar Ariana se face că nu a auzit. Trebăluiește în continuare prin bucătărie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Miruna se freacă nervoasă în locul unde i-a intrat colțul cutiei căzute de pe ultima etajeră. “Sigur am să mă învinețesc! Chiar nu poate să mai renunțe la toate prostiile astea? Stau claie peste grămadă. Parcă-s mai multe de la an la an…” Se aplecă să strângă lucrurile împrăștiate peste tot: pixuri, fotografii, invitații la evenimente, un breloc… O agendă îmbrăcată în catifea roșie îi atrage atenția, așa căzută pe jos, cu filele-i îngălbenite desfăcute ca un evantai, care parcă se cer răsfoite.
“ 24 septembrie
Ce mă enervează când nu pot face ce vreau. Dar nici nu mă dau bătută. Dacă-mi intră ceva în cap, mie nu-mi mai iese până când nu va fi așa cum zic eu. Deci, trebuie să fiu calmă, să am răbdare, să fiu diplomată și să aștept încă puțin. Nu-i așa, Îngerașule? Mă rog ție să mă ocrotești! Fac tot ce vrei! Dar ajută-mă când am nevoie! Te implor!”
E un scris de copil, împrăștiat și dezordonat. Parcă i se pare cumva cunoscut… Parcă seamănă cu scrisul ei când e grăbită… Citește în continuare cu curiozitate, degetele urmărind rândurile scrise când cu negru, când cu albastru, împodobite cu floricele, steluțe și frunze cârlionțate.
“ 15 martie
Abia aștept să cresc și să nu mai trebuiască să dau socoteală nimănui despre ceea ce fac, nici să-mi cer voie pentru fiecare ieșire în oraș sau întâlnire cu prietenii. Of, m-am săturat! Doamne, dă-mi putere să tac și să am răbdare până plec în viața mea. Curând…“
Vai, cât de bine se regăsește în cuvintele citite. Parcă le-ar fi scris ea. Dar, totuși, pe astea, oare cine le-a scris?
“ 11 octombrie
Vreau să învăț să mă bucur de clipa prezentă cu tot ce aduce ea. Mai bine așa decât să regret ce nu am trăit. Dar vreau să învăț cum s-o fac în cel mai bun mod cu putință mie. Pentru că, pe măsură ce am crescut, am văzut că viața mi-a oferit tot mai multe examene, pe care nu totdeauna am știut cum să le trec, cum să le fac față. Uneori mă simt ca o frunză-n bătaia vântului, gata-gata să se rupă de pe ramură și nu vreau asta. Nu vreau să fiu frunza, ci copacul…”
Închide jurnalul, ca trezită din vis de pașii care se apropie. Îl pitește după un teanc de haine și începe să strângă lucrurile împrăștiate pe jos.
— A intrat nora-n blide? pufnește în râs Ariana, de cum intră în dressing.
Dacă ai face și tu mai des câte ceva prin casă, ai fi mai îndemânatică.
— Sigur asta-i cauza, n-are nicio legătură cu nebunia de aici, mormăie printre dinți Miruna.
— Ai găsit globurile? Sau nici n-ai apucat să le cauți? și îi face din ochi amuzată, suficient cât să o exaspereze și mai tare.
Printre bombăneli și comentarii înfundate, ies amândouă încărcate de cutii și sacoșe prăfuite, pline cu globuri colorate, beteală sclipicioasă și atmosferă veselă de sărbătoare. Seara se încheie într-o notă mai relaxată, comentariile acide fiind înlocuite de glasurile lor cristaline, ciripituri de vrăbiuțe gureșe, vioaie și bine dispuse.
Va urma…
