Mulțumesc pentru inspirație tuturor celor care, prin poveștile lor de viață, au dat naștere personajelor mele.
— Nu știu cum să trăiesc fără ea… nu reușesc să mi-o scot din mine.
Irina îl privește în tăcere, ascultându-i durerea care strigă disperată dincolo de cuvintele alese cu grijă. Îl înțelege mai bine decât crede el, dar nu are cum să-i curme suferința. Tot ce trăiește acum are rost în viața lui și, într-o zi, poate mult mai curând decât și-ar putea imagina, va înțelege de ce momentele de acest fel sunt punct de plecare, mai departe, în viața adevărată. Aia trăită ca un om viu. Nu-i poate spune încă nimic din ce gândește. Acum, doar îl ascultă și se roagă pentru el și trezirea lui la viață.
— Nu pot dormi, de mâncare nici nu încape vorba. Parcă-s un somnambul. Iar clipele alea, când realizez că am avut-o lângă mine atâta timp și am stricat totul cu ideile mele, cu felul meu de a vedea lucrurile… Of, îmi vine să-mi dau palme singur.
— Tot e bun, că măcar te-ai prins de niște lucruri, nu? Puteai să continui așa, toată viața. Să trăiești în filmul tău și să nu-ți pese să vezi lucrurile și din perspectiva celuilalt.
— Da, dar pe ea tot am pierdut-o. Nu mai pot face nimic pentru noi doi.
— Pentru voi doi, poate nu. Dar nici asta n-ai de unde ști acum. Și, sincer, nici nu cred că-i treaba ta să-ți bați capul cu ce va fi mai departe. Ideea este că trezirea ta de azi îți dă o șansa reală la viață. Realizezi asta? Poate tot cu ea, poate cu o altă femeie, va rămâne de văzut, cum va vrea Dumnezeu mai departe. Dar, ia gândește-te, cum era dacă nu ai fi trăi niciodată momentul ăsta. Să te vezi pe tine, în trecut, și să nu te placi. Nu crezi că asta-ți dă puterea de a fi un alt om de acum încolo? De a avea altfel de relații mai departe? De a-ți privi femeia iubită cu alți ochi? Indiferent cine va fi ea… Daniel, think about it!…
— Nu prea m-am gândit așa. Durerea asta și disperarea mă sufocă! Au preluat cu totul controlul și nu prea am mai avut timp să mă gândesc la altceva. Muțumesc.
Simțise, cu mai mult timp în urmă, că lucrurile nu erau deloc bune între ei doi și nici nu se îndreptau într-o direcție salvatoare. Preferase să se prefacă mai departe și să-și creeze false speranțe. Părea mai simplu, pentru moment. De-ar fi știut ce va urma… Oare ce-ar fi făcut? Ar mai fi stat în puterea lui să schimbe cursul evenimentelor?
Gânduri, zeci, sute de gânduri care-l macină zi și noapte, se luptă-n el ca-ntr-un ring de box, sfâșiindu-i sufletul fără milă. Nu mai are putere să se opună. Le lasă să-l chinuie fără încetare, să-l doboare la pământ, îngenuncheat într-un colț al existenței lui egoiste. Fusese egoist să se prefacă atâta timp că nu-i vede privirea înlăcrimată de tristețea vieții lor false, că nu aude suspinele ascunse la ceas târziu din noapte. Egoist să lase totul pe umerii ei, să nu vrea să facă nici cel mai mic gest care poate ar fi putut schimba ceva din ceea ce a urmat. Oare cât credea mintea lui că ea va mai rămâne în povestea asta, așa? Oare a fost egoism? Sau a fost doar laș? Lipsit de curajul de a recunoaște că nu știe ce să facă și că îi este frică să-i spună că nu e așa puternic cum l-a crezut ea, când l-a ales, cu ani în urmă. Pentru că ea a venit către el, vorbăreață și prietenoasă, cu privirea sfredelitoare care i-a pătruns direct în inimă. Irecuperabil…
Era pentru prima oară când nu avea nici cea mai mică idee de cum va trece prin zilele astea negre, de cum va arăta viața lui peste un an, dacă va mai avea o viață sau doar se va târâi mai departe, prin timp. Nu putea nici măcar să facă un exercițiu de imaginație. Era blocat în prezentul ăsta care-l lăsa fără aer, de parcă nu mai putea exista nimic mai departe de el.
Irina: “Ce faci? Cum ești astăzi?”
Daniel: “Iartă-mă că n-am mai zis nimic, dar mi-e rușine cumva să repet aceleași lucruri. Realizez și eu că sunt patetic. Dar nu mă pot abține…”
Irina: “E ok. Văd că ești bine. Chiar și așa, patetic, cum zici tu. Nu mai scrisesei nimic de vreo două zile și mă îngrijorasem un pic.”
Daniel: “A…, nu mi-am dat seama.”
Irina: “Stai liniștit. Bine că ești în grafic :)))”
Daniel: “În grafic? Cum adică?”
Irina: “Păi, ce, credeai că în două zile îți reintri în normal? Really?”
Daniel: “Hai, nu două, dar, așa, în trei-patru, nu m-aș fi supărat :))”
Irina: “Știi cum e? Ca atunci când ai avut un accident, ai scăpat cu viață, dar ai toate oasele rupte, ești în ghips, stai în pat, te dor toate… Ai nevoie de o perioadă de recuperare. Dar ești bine :)”
Daniel: “Aoleuuu… Mă doare capul.”
Irina: “Capul sus, ca să nu te mai doară :)))”
Daniel: “Ok. Ok. Să trăiți, am înțeles.”
Durerea și disperarea din unele zile aproape îl paralizează, nereușind să-și găsească sensul, mai departe, fără ea. Casa, în care ar fi trebuit să-și găsească liniștea și odihna, devenise, acum, un fel de închisoare a deznădejdii în care se cufundase. Nu mai are energie să vorbească despre ceea ce simte, evitând întâlnirile cu cei cunoscuți și orice discuții care ar fi putut redeschide acest subiect. Cu Irina și soțul ei mai schimbă uneori mesaje, ei fiind printre puținii care înțeleg că, în clipele astea, cuvintele nu se mai vor rostite cu glas tare. Că aproape îl dor fizic… Ar vrea să scape de tot ceea ce simte, de usturimea și arsura care îi pârjolesc sufletul, de dorul care îl mistuie, de toate amintirile care-l chinuie neîncetat, dar cel mai mult și mai mult ar vrea să se elibereze de vină și regrete. Îl prevenise Irina că va trece prin toate aceste etape, dar nu crezuse că vor fi atât de grele. Își amintea cum îi povestea de ceea ce trăise și ea, cu ani în urmă, și cum reușise să se întoarcă la lumină și să-și regăsească liniștea în viață. Când era mic, obișnuia să-și lase grijile și fricile în mâinile Domnului, să se roage Lui cu credință. Cu timpul, însă, a uitat să mai vorbească cu El, s-a lăsat din ce în ce mai prins de tumultul vieții cu ale ei suișuri și coborâșuri și a început să se lupte singur cu evenimentele și oamenii din viața lui. A crezut că se va descurca și că va face față la tot ce vine peste el. Până acum…
“Doamne, iartă-mă! În bunătatea și iubirea Ta de oameni poate ai să poți să mă ierți, că eu nu reușesc… și nici ea nu văd cum să mă ierte vreodată… Nu știu cum să trăiesc mai departe cu regretele astea, cu toată vina pe care simt că o port după mine, în fiecare clipă.”
Ochii îi joacă în lacrimi, privirea încețoșată căutând alinare în icoana din fața lui. Într-un gest de disperată renunțare la tot ce crezuse despre el până acum, genunchii se îndoaie și lasă la pământ, odată cu capul plecat, și durerea și amărăciunea ultimelor zile, frământarea nopților de nesomn, remușcările sfâșietoare care-l torturau neîncetat. Plecat în fața vieții cu ale ei suișuri și coborâșuri, îngenuncheat în fața Domnului, sufletul lui, eliberat din lanțurile deznădejdii, se ridică încet în lumina caldă a iubirii și iertării divine.
Coboară mâna peste frunte, vrând parcă să dea la o parte negura gândurilor amare, își șterge ochii de lacrimile încețoșate și ridică privirea cu speranță. O rază de soare traversează biserica scăldând-o într-o lumină delicată, ușor străvezie, care se revarsă pe icoana din fața lui. Inima i se strânge într-o zvâcnire nouă, ca și cum acum ar începe să bată din nou, pulsând viața din el, hrănindu-l cu speranță, iubire și credință.
Va urma…
