— Of, Doamne! Aveai dreptate! Ce mi-ai zis ieri că voi simți azi m-a izbit de cum am deschis ochii. Mă doare îngrozitor. Și cel mai greu e când sunt singur.
— Să zicem că dreptatea e, de fapt, doar ceva mai multă experiență de viață, plătită cu prețul ei. Ăsta-i motivul pentru care am putut prevedea ce-ai să simți astăzi. Am trecut și eu pe acolo.
— Nu știu cum să trăiesc fără ea… nu reușesc să mi-o scot din mine.
— În primul rând, respiră. Trage aer în piept și gândește-te că azi e ultima zi din viața ta. Cum alegi s-o trăiești?
Îl privește în tăcere, ascultându-i durerea care strigă disperată dincolo de cuvintele alese cu grijă. Îl înțelege mai bine decât crede el, dar nu are cum să-i curme suferința. Tot ce trăiește acum are rost în viața lui și, într-o zi, poate mult mai curând decât și-ar putea imagina, va înțelege de ce momentele de acest fel sunt punct de plecare, mai departe, în viața adevărată. Aia trăită ca un om viu. Nu-i poate spune încă nimic din ce gândește. Acum, doar îl ascultă și se roagă pentru el și trezirea lui la viață.
— Nu pot dormi, de mâncare nici nu încape vorba. Parcă-s un somnambul. Iar clipele alea, când realizez că am avut-o lângă mine atâta timp și am stricat totul cu ideile mele, cu felul meu de a vedea lucrurile… Of, îmi vine să-mi dau palme singur.
— Tot e bun, că măcar te-ai prins de niște lucruri, nu? Puteai să continui așa, toată viața. Să trăiești în filmul tău și să nu-ți pese să vezi lucrurile și din perspectiva celuilalt.
— Da, dar pe ea tot am pierdut-o. Nu mai pot face nimic pentru noi doi. Nu pot să mă împac cu gândul că eu sunt responsabil pentru asta. Mi-e ciudă că n-am deschis ochii mai devreme. Mă doare că am creat atâta suferință în jurul meu și acum am pierdut ce aveam mai de preț. Cum te împaci cu asta? Cum pășești înainte de aici?
— Nimeni nu știe continuarea. Ce va urma, ce se va întâmpla în poveștile noastre. Și, sincer, nici nu-i momentul să te gândești la asta, acum. Mai întâi ai nevoie să te limpezești. Să faci pace tu cu tine. Și abia apoi ai să vezi, pas cu pas, încotro te vei îndrepta, pe cine vei mai cunoaște. Ne scriem povestea vieții, în ficare zi, chiar și în clipa asta. E tot o pagină din povestea ta. Chiar dacă doare și nu știi cum să respiri mai departe, ești încă aici. Ești viu. Trezirea ta de azi îți dă o șansa reală la viață. Realizezi asta? Poate tot cu ea, poate cu o altă femeie, va rămâne de văzut cum va vrea Dumnezeu mai departe. Dar, ia gândește-te, cum era dacă nu ai fi trăi niciodată momentul ăsta? Să te vezi pe tine, în trecut, și să nu te placi. Nu crezi că asta-ți dă puterea de a fi un alt om de acum încolo? De a avea altfel de relații mai departe? De a-ți privi femeia iubită cu alți ochi? Indiferent cine va fi ea…
— Nu prea m-am gândit așa. Durerea asta și disperarea mă sufocă! Au preluat cu totul controlul și nu prea am mai avut timp să mă gândesc la altceva. Am momente în care, efectiv, am senzația că tot ce trăiesc acum nu e povestea mea. Nu are cum să fie, atât destrăină îmi este față de tot ce știam despre mine și viața mea. Parcă mă uit la televizor la un film și aștept să se termine, ca să mă pot întoarce la ale mele.
Simțise, cu mai mult timp în urmă, că lucrurile nu erau deloc bune între ei doi și nici nu se îndreptau într-o direcție salvatoare. Preferase să se prefacă mai departe și să-și creeze false speranțe. Părea mai simplu, pentru moment. De-ar fi știut ce va urma… Oare ce-ar fi făcut? Ar mai fi stat în puterea lui să schimbe cursul evenimentelor?
Gânduri, zeci, sute de gânduri care-l macină zi și noapte, se luptă-n el ca-ntr-un ring de box, sfâșiindu-i sufletul fără milă. Nu mai are putere să se opună. Le lasă să-l chinuie fără încetare, să-l doboare la pământ, îngenuncheat într-un colț al existenței lui egoiste. Fusese egoist să se prefacă atâta timp că nu-i vede privirea înlăcrimată de tristețea vieții lor false, că nu aude suspinele ascunse la ceas târziu din noapte. Egoist să lase totul pe umerii ei, să nu vrea să facă nici cel mai mic gest care poate ar fi putut schimba ceva din ceea ce a urmat. Oare cât credea mintea lui că ea va mai rămâne în povestea asta, așa? Oare a fost egoism? Sau a fost doar laș? Lipsit de curajul de a recunoaște că nu știe ce să facă și că îi este frică să-i spună că nu e așa puternic cum l-a crezut ea, când l-a ales, cu ani în urmă. Pentru că ea a venit către el, vorbăreață și prietenoasă, cu privirea sfredelitoare care i-a pătruns direct în inimă. Irecuperabil…
Era pentru prima oară când nu avea nici cea mai mică idee de cum va trece prin zilele astea negre, de cum va arăta viața lui peste un an, dacă va mai avea o viață sau doar se va târâi mai departe, prin timp. Nu putea nici măcar să facă un exercițiu de imaginație. Era blocat în prezentul ăsta care-l lăsa fără aer, de parcă nu mai putea exista nimic mai departe de el.

“Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi.” Autor anonim
Povestea e mâna întinsă cu prietenie. E zâmbetul care aduce speranță. E legătura dintre noi toți.