Era prima zi de primăvară, cu raze calde de soare și ciripit zglobiu de vrăbiuțe, oameni cu zâmbete pe față și sclipiri în ochi, o atmosferă de bucurie generalizată, de parcă întreaga natură striga în gura mare “A venit primăvaraaaa!”. N-am putut rămâne ascunsă între pereții întunecoși și să ratez toată splendoarea de afară. Așa că m-am urcat în mașină, cu gândul să merg să mă plimb în natură. Să stau în bătaia soarelui și să mă las alintată de adierile de vânt primăvăratic, după atâta iarnă rece și urâcioasă. Și cum toate din jurul nostru sunt daruri de la Dumnezeu, cum altfel să mă bucur mai mult de acea zi minunată, dacă nu făcându-i o vizită la El “acasă”, să-i spun un simplu “Mulțumesc”?
Coșurile pline de ghiocei, ghivecele cu zambile și primule, tarabele încărcarcate cu mărțișoare colorate, copacii înmuguriți și magnoliile înflorite erau tot ce ne puteam dori în clipele acelea. Primăvara, se pare, ne scosese pe toți din case și ne readusese bucurie sfântă în sufletele înghețate. Curtea Mitropoliei era plină de oameni de toate vârstele, mai veseli și luminoși ca până atunci. Veniseră, ca și mine, cu recunoștință pentru tot ce Dumnezeu ne oferă zi de zi, lucruri aparent mărunte, de care uităm în rutina preocupărilor cotidiene. Doar că, în astfel de zile, când viața explodează în jurul nostru, nu mai putem trece indiferenți și adormiți pe lângă ea.
La ieșirea din catedrală am pășit, la propriu în ziua aceea, în lumină. De cum am împins ușa masivă, soarele m-a învăluit cu razele sale, scăldându-mă într-o lumină caldă și atât de benefică după lunile mohorâte de iarnă. Fiecare colțișor de suflet simțeam cum se dezmorțește și începe să cânte a primăvară. Ceea ce avea să urmeze, însă, mi-a topit inima cu adevărat, fiind cel mai inedit mărțișor pe care aveam să-l primesc vreodată, oferindu-l mai departe.
Cumpărasem câteva lumânări, să le aprind în amintirea celor plecați dintre noi, așa că m-am așezat lângă ușa încăperii ticsite de oameni, așteptându-mi rândul. O fetiță în jur de cinci-șase ani, cu bucle șatene și privire ghidușă, își ocupa nerăbdarea sărind de pe o treaptă pe alta. Mi-a atras atenția, făcându-mă să zâmbesc la amintirea copilăriei mele, când și eu îmi ocupam, la fel, timpul, așteptând-o pe bunica să iasă de la coafor. Simțindu-se în centrul atenției, a început să-mi zâmbească și ea. S-a apropiat timid de mine, aruncându-mi câte o privire pe furiș, din ce în ce mai insistentă, până când mi-am dat seama că se uita, de fapt, la gâtul meu. Duc mâna instinctiv și dau peste inima mov, care-mi atârna peste haine.
“La asta te uiți?” o întreb zâmbindu-i. Dă încet din cap. “Îți place? O am de la băiatul meu, mi-a dat-o dimineață de mărțișor.” Sclipirea din ochi a fost mai mult decât orice răspuns. Era evident că o atrăgea. “Cum te cheamă?” insist discret în a o face să vorbească. Își ridică privirea și se uită la mine cu niște ochi atât de mari și pătrunzători, că mă face să tresar. “Ioana. Așa mă cheamă.” Pentru câteva clipe am rămas cu privirea ațintită la ea, fără să mai scot niciun cuvânt. “Da’ pe tine cum te cheamă?” Strângând inima de piatră în podul palmei și, mult mai emoționată decât micuța din fața mea, i-am răspuns. “Tot Ioana. O vrei? Vrei să-ți dau ție inima mea, Ioana mică?” Mi-a zâmbit dulce și jucăuș. În timp ce-mi desfăceam pandantivul de la gât, nerăbdarea ei freamăta în jurul meu. Exact așa făceam și eu, când eram mică. Jucăușă și neastâmpărată, eram mereu dornică de socializare cu toți cei pe care-i întâlneam în parc, pe aleile din cartier sau chiar la rând, la magazin. Mă întorceam cu tot felul de mici cadouri, de la bomboane și biscuiți, până la flori, cărți sau jucărioare. Ioana își așeza inima peste hăinuța roșie din catifea, tot încercând să se vadă în geam. mi-a zâmbit șugubăț, din nou, și a fugit la mama ei, care tocmai ieșea din Mitropolie.
Ca trezită dintr-o poveste de demult, mi-am dat seama că am uitat complet de lumânări și am luat rândul de la capăt, zâmbind nostalgic. În acea primă zi de primăvară, acasă la Doamne-Doamne, Ioana mare și serioasă a întâlnit-o pe Ioana cea mică și veselă. Și i-a dat în dar inima ei. Inima primită de la băiatul meu drag se întorsese, parcă, în trecut, la copilul care am fost și eu odată, cu mulți ani în urmă. Trecut, prezent și viitor s-au contopit în acea secvență neașteptată, printr-o serie de coincidențe fericite, care mi-au transformat ziua într-un 1 martie de neuitat.
“Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă și nevinovată și drept vorbind, acesta-i adevărul.” Ion Creangă
Copiii sunt cele mai vii povești despre viață și iubire. Să-i lăsăm să ne molipsească și pe noi, adulții care am uitat că am fost, odată, copii…
