— Ce faci? Cum ești astăzi?
— Iartă-mă că n-am mai zis nimic, dar mi-e rușine cumva să repet aceleași lucruri. Realizez și eu că sunt patetic. Dar nu mă pot abține…
— E ok. Văd că ești bine. Chiar și așa, patetic, cum zici tu. Nu mai scrisesei nimic de vreo două zile și mă îngrijorasem un pic.
— Păi nu știu dacă sunt bine… De ce zici asta?
— Credeai că în două zile îți reintri în normal? Pentru moment, ești în grafic, dacă pot spune așa. Treci prin pașii normali în situația dată.
— Hai, nu două, dar, așa, în trei-patru, nu m-aș fi supărat.
— Știi cum e? Ca atunci când ai avut un accident, ai scăpat cu viață, dar ai toate oasele rupte, ești în ghips, stai în pat, te dor toate… Ai nevoie de o perioadă de recuperare. Dar ești bine.
Durerea și disperarea din unele zile aproape îl paralizează, nereușind să-și găsească sensul, mai departe, fără ea. Casa, în care ar fi trebuit să-și găsească liniștea și odihna, devenise, acum, un fel de închisoare a deznădejdii în care se cufundase. Nu mai are energie să vorbească despre ceea ce simte, evitând întâlnirile cu cei cunoscuți și orice discuții care ar fi putut redeschide acest subiect. Cu ei, doar, mai schimbă uneori mesaje, fiind printre puținii care înțeleg că, în clipele astea, cuvintele nu se mai vor rostite cu glas tare. Că aproape îl dor fizic… Ar vrea să scape de tot ceea ce simte, de usturimea și arsura care îi pârjolesc sufletul, de dorul care îl mistuie, de toate amintirile care-l chinuie neîncetat, dar cel mai mult și mai mult ar vrea să se elibereze de vină și regrete. Îl prevenise deja că va trece prin toate aceste etape, dar nu crezuse că vor fi atât de grele. Își amintea cum îi povestea de ceea ce trăise și ea, cu ani în urmă, și cum reușise să-și regăsească liniștea în viață. Când era mic, obișnuia să-și lase grijile și fricile în mâinile Domnului, să se roage Lui cu credință. Cu timpul, însă, a uitat să mai vorbească cu El, s-a lăsat din ce în ce mai prins de tumultul vieții și a început să se lupte singur cu evenimentele și oamenii din viața lui. A crezut că se va descurca și că va face față la tot ce vine peste el. Până acum…
— Mă sperie toată durerea pe care o simt. Pare că nu se mai termină. Mi-e frică de locul ăsta din mine și nu am curaj s-o înfrunt. Am senzația că sunt pe malul mării și abia ating apa și fug. Nu mă pot arunca să înot în ea. Ca și cum mi-e frică să nu mă înec în toată tristețea asta grea, plină de disperare și remușcări.
— De asta și revin în valuri emoțiile astea, pentru că fugi de ele, apoi iar te apropii, iar fugi… E fix ca-n metafora cu marea. E foarte bine aleasă. Dacă nu intri în apă să înfrunți valurile, înotând, fiecare dintre ele se va lovi de tine. Iar dacă-s puternice, te vor dezechilibra serios.
— Iartă-mă că-ți tot scriu, dar trebuie să spun cuiva ce simt. Când se întoarce disperarea, singur parcă nu reușesc să trec prin asta. Tot cred că sunt mai bine, că am depășit perioada grea, dar, apoi, iar mă trezesc fix în același loc. Deci, sunt exact la fel. Mă zăpăcesc toate gândurile și emoțiile astea din care nu mai reușesc să ies. Ăsta e iadul, așa arată, așa se simte. Durerea asta care mă pârjolește e iadul pentru mine.
— Știu cum este… Te înțeleg mai bine decât crezi. Lasă durerea să te sfâșie, cere-ți iertare din toată inima pentru trecut și dă-i drumul. Dă-i voie să plece. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru tine. Crede-mă. Nu cred că vrei să fii aici și peste încă un an, poate chiar doi. Nu spune nimeni s-o uiți pe ea, amintirile voastre și tot ce ați trăit. Dar dă-i și ei drumul. Să te agăți de ce a fost îți face rău. Iartă, iartă-te și pe tine, cere-ți iertare și mergi mai departe. Atât ai putut atunci. Atât ai știut. Ai să faci diferit de acum încolo, dacă n-ai să uiți iar. Cam despre asta-i vorba în viață.
— Și eu cu ce rămân dacă renunț la tot? Când îmi lipsește bucuria din orice aspect al vieții, când trăiesc un gol imens, continuu, pe care doar o singură clipă cu ea l-ar umple până la refuz, când, până acum, orice minut din viața mea l-am trăit raportat la ea, trăind și respirând pentru asta, eu cu ce rămân acum? Cum să merg înainte? am pierdut totul…
— Cu ceea ce dăruim, cu atât rămânem. Chiar dacă asta înseamnă să ne oferim pe noi, până la sfârșit. Doar dăruind și dăruindu-te vei trăi bucuria vieții. Dându-i libertatea de a alege pentru ea, mai departe, e un dar pe care i-l faci nu doar ei, ci și ție. Chiar dacă încă nu pare așa. Tot ceea ce simți acum, toate revelațiile astea despre tine și relația voastră, schimbarea ta de perspectivă asupra trecutului, totul e un dar al lui Dumnezeu pentru tine, cel care se naște din cenușa fostului TU.
“Doamne, iartă-mă! În bunătatea și iubirea Ta de oameni poate ai să poți să mă ierți, că eu nu reușesc… și nici ea nu văd cum să mă ierte vreodată… Nu știu cum să trăiesc mai departe cu regretele astea, cu toată vina pe care simt că o port după mine, în fiecare clipă.”
Ochii îi joacă în lacrimi, privirea încețoșată căutând alinare în icoana din fața lui. Într-un gest de disperată renunțare la tot ce crezuse despre el până acum, genunchii se îndoaie și lasă la pământ, odată cu capul plecat, și durerea și amărăciunea ultimelor zile, frământarea nopților de nesomn, remușcările sfâșietoare care-l torturau neîncetat. Plecat în fața vieții cu ale ei suișuri și coborâșuri, îngenuncheat în fața Domnului, sufletul lui, eliberat din lanțurile deznădejdii, se ridică încet în lumina caldă a iubirii și iertării divine.
Coboară mâna peste frunte, vrând parcă să dea la o parte negura gândurilor amare, își șterge ochii de lacrimile încețoșate și ridică privirea cu speranță. O rază de soare traversează biserica scăldând-o într-o lumină delicată, ușor străvezie, care se revarsă pe icoana din fața lui. Inima i se strânge într-o zvâcnire nouă, ca și cum acum ar începe să bată din nou, pulsând viața din el, hrănindu-l cu speranță, iubire și credință.
“Când vorbești, spui o poveste. Când asculți, aduci o mângâiere.” Dale Carnegie
Poveștile de viață adevărată sunt poveste și mângâiere, deopotrivă. Ascultă și vorbesc despre fiecare dintre noi și despre toți, la un loc.
1 comment
Adevarat!