O poveste de aproape o viață de om e greu de condensat în câteva paragrafe. Aproape imposibil, chiar și pentru cineva obișnuit cu jocul cuvintelor. Poveștile de viață adevărată sunt o împletire de amintiri, emoții și trări, întipărite în memorie, dar și în inimile noastre. Frânturi din povestea Ioanei și a lui Sebastian, prin întrebări și răspunsuri neașteptate, provocare lansată, ca de obicei, de colega noastră, Ștefania. Mulțumim!
“Care este povestea voastră? Cum v-a adus viața împreună de peste 20 de ani?”
Ioana: Suntem rude, mai exact veri de gradul al doilea, deci, cu alte cuvinte, vrând-nevrând, ne-am trezit în aceeași poveste. Ceea ce a fost foarte bine. Nu am avut ocazia să copilărim împreună, Sebastian venind în Iași la școală, prin anul 1992-1993, dacă țin bine minte. Eu eram la liceu, atunci. Și povestea a tot continuat până în prezent, cu diferite etape și interacțiuni. Sunt peste 25 de ani de când facem parte din viața celuilalt.
Sebastian: La început, eu am fost cel insistent, eram mai mic și dornic să fiu mai aproape de ceilalți, ceva mai mari decât mine. În cele din urmă, Ioana a cedat și, probabil, nu regretă :))) Cu timpul, povestea noastră a trecut prin mai multe stadii ale interacțiunii umane, rude, prieteni, colegi etc.
“Care e prima amintire pe care o aveți despre celălalt?”
Ioana: Mi-l amintesc cum învăța pentru examene, după caietele mele. Și vizitele la cămin, când mă trimiteau ai mei să văd ce face :)) Sorry, avantaj când ești mai mare ca vârstă, că îi supraveghezi pe cei mai mici.
Sebastian: Una dintre primele amintiri cu Ioana este o imagine din copilărie – camera ei plină de cărți și teancuri de caiete cu exerciții și probleme rezolvate de ea, în urma meditațiilor sau temelor de acasă. Erau atât de bine organizate și curat lucrate încât, ulterior, am copiat și eu din ele, pentru școală. Mai am și acum caietele ei!
“O poveste de atât de mulți ani… Nu v-a fost greu, rude fiind, să faceți lucruri împreună?”
Ioana: Greu, nu. Însă am simțit o responsabilitate mai mare pentru că, dincolo de relația profesională pe care am avut-o, a fost mereu vorba de cea de familie, pe care am avut grijă s-o menținem intactă. Și am reușit asta, în mare parte datorită lui, prin modul foarte diplomat și pacifist de a gestiona lucrurile, în toți anii ăștia.
Sebastian: Au fost, inevitabil, și momente mai tensionate, însă împreună am înțeles să nu confundăm relația de familie cu lucrurile de “oameni mari”, iar rezultatul confirmă că am reușit.
“Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat de la celălalt?”
Ioana: Diplomația. Cum reușește Sebastian, mereu, să calmeze spiritele și să aducă liniștea în relație cu ceilalți, nimeni nu știe. E ceva nativ, de asta îi și iese atât de bine. Eu, mai aprigă din fire, a trebuit să exersez din greu și să-mi mușc limba de multe ori, până să reușesc să obțin rezultate printr-o abordare calmă și diplomată.
Sebastian: Corectitudinea în relațiile cu oamenii, perseverența în a învăța și a face lucruri, uneori chiar cu încăpățânare, încrederea în oameni etc.
“Dar cea mai frumoasă amintire?”
Ioana: Nu e doar una. Toate ieșirile în natură și excursiile la munte sunt o arhivă de amintiri frumoase. De când îl știu, a iubit pădurile și munții României, pe care i-a cutreierat în lung și-n lat, imortalizându-i în fotografii făcute prin ochii sufletului. De la el am învățat să respect natura, de la atitudinea de bun simț de a nu arunca pe jos ambalajele și de a ne aduce gunoiul înapoi, ba chiar și pe al altora, până la gestul simplu de a lăsa florile să-și trăiască frumusețea acolo unde le vedem. În loc să le rupem și să le omorâm, putem să le “smulgem” o fotografie, lăsându-le viața și dăruindu-le nemurirea.
Sebastian: În toți acești ani, sunt ( prefer “sunt” în loc de “au fost”) multe amintiri frumoase. Mi-e greu să amintesc doar una. Cred, totuși, că amintirile cele mai frumoase rămân mesele în familie de sărbători sau cele de la sfârșitul săptămânii. Eram mulți, era relaxare, optimism și veselie.
“Cum ați ajuns în acest proiect comun, al poveștilor de viață adevărată?”
Ioana: Așa a vrut Dumnezeu. A fost ceva spontan. În clipa în care am decis să fac acest site și lucram la el, mi-a fost clar că trebuie să apară fotografiile lui Sebi. L-am întrebat ce părere are și, bineînțeles, răspunsul a fost favorabil. Era păcat să rămână ascunse lumii, la fel ca și poveștile adunate de peste tot din jur, din viața noastră, a tuturor. Trebuie să recunosc că, în ultimii ani, după ce drumurile ni s-au despărțit din punct de vedere profesional, de multe ori m-am tot gândit cum aș mai putea face ceva, împreună cu el. Din păcate, nu am ajuns la nimic concret și plauzibil, ca să-i propun. Până la acest moment, de la finalul anului trecut, când nu avea cum să nu fie așa. I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a ascultat ruga și ne-a adus, din nou, împreună în acest proiect de suflet, de data aceasta.
Sebastian: De mulți ani, una dintre pasiunile mele o reprezintă fotografia, iar Ioana a fost unul dintre oamenii din jurul meu care a apreciat ce făceam și m-a încurajat să continui.
“Fiecare dintre voi are o pasiune foarte frumoasă, scrisul, respectiv fotografia. Cum se vede viața din această perspectivă?”
Ioana: Scrisul, pentru mine, este un mod de a vorbi cu oamenii, mai profund, mai intim, o comunicare de o altă intensitate decât vorbitul. Un text se citește în tihnă, în liniște, îl asimilezi cu toată ființa ta, îl lași să intre până în cele mai ascunse unghere ale sufletului, devine parte din tine. Să spunem că, din acest motiv, prefer de multe ori să spun lucrurile, cu adevărat importante, în scris. Fără a da buzna în intimitatea celuilalt, cuvintele mele își vor atinge scopul, acela de a comunica ceea ce este în sufletul meu. Într-un mod discret, delicat, fără presiune sau grabă.
Sebastian: După cum știm, viața pare mai frumoasă privită prin intermediul fotografiilor :). Fotografia este, pentru mine, un mod de exprimare a ceea ce simt, ce văd, a ceea ce-mi doresc de la viață!
“La final, un gând de încheiere, pe care să-l împărtășiți cu cititorii Poveștilor de viață adevărată. Ce vreți să le spuneți?”
Ioana: Să nu le fie frică să trăiască viața primită în dar de la Dumnezeu și să-și scrie poveștile cu răbdare, bucurie, înțelepciune, blândețe și multă-multă iubire. Chiar dacă e foarte greu, în unele momente. Și încă ceva foarte important! Să dăruiască aceste povești celor care au nevoie de ele, pentru a le fi prieteni tăcuți în clipele de singurătate și tristețe. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, cu toții trecem prin ele. Să nu uităm asta niciodată.
Sebastian: Încerc să nu formulez un răspuns care să pară clișeu, însă cel mai mult îmi place să văd oameni buni, veseli și optimiști, așadar, să nu uităm să fim!
