— Mi se pare mie sau chiar ești ceva mai relaxat, astăzi?
— Bună dimineața! Iartă-mă, nu știu cum de nu te-am văzut.
— Înseamnă că am nimerit-o.
— Cumva, da. Nu mă gândeam la nimic anume, eram ușor absent. Dacă asta se poate numi relaxare, atunci înseamnă ca ai nimerit-o.
— Zilele trecute erai mult mai… agitat, să zicem.
— Nervos, de-a dreptul. Recunosc. Dar nici nu-i foarte plăcut să ți se strice mașina în mijlocul drumului.
— Zi mersi că te-a lăsat lângă parcarea pensiunii. Puteai rămâne undeva, în munți, și fără semnal la telefon. Noaptea, nu ziua. Fără apă și mâncare la tine.
— Okey, okey. Am înțeles unde bați. Și ai dreptate. Putea fi mult mai rău. Așa am avut tot confortul și apreciez ajutorul vostru. Mașina de închiriat, platforma, intervenția la service. Chiar ați fost foarte săritori.
— E normal, nu? La fel ai fi făcut și tu, dacă erai în locul nostru.
Rămâne pe gânduri câteva clipe, pus în dificultate de afirmația femeii. Părea firesc ce a spus, însă chiar nu știa dacă el ar fi fost la fel de amabil și săritor cu un străin. Nu prea se simte confortabil să recunoască asta. Chiar și în sinea lui.
— Ai idee cât mai durează până îți dau mașina? Aș vrea să știu cum distribui cazarea grupului care trebuie să sosească mâine după-amiază.
— În seara asta sau, cel târziu dimineață. Așa mi-au spus. Îi mai las puțin și-i sun să văd cum stau. Și așa mi s-a dat tot programul peste cap. Nici nu mai contează, sincer, dacă-i azi sau mâine.
— Păi, bun. Înseamnă că te las în aceeași cameră, nu te mai deranjez să te mut. Și foarte bine că ți-ai schimbat starea. Față de prima zi când tunai și fulgerai.
Cam neplăcut să-și amintească ce nervos a fost. Nu era vina nimănui că l-a lăsat mașina-n drum. Cine să prevadă asta? N-a mai reușit să ajungă nici la întâlnirea cu investitorii, nici înapoi la birou. Ședința cu managerii regionali și aia amânată. Poate reușește, totuși, să plece în noaptea asta. Măcar dimineață ar fi, la prima oră, la muncă. Altfel, mai pierde încă o zi. O să iasă iureș, cu siguranță.
— Nu vreau să-mi găsesc scuze, dar atunci când porți o anumită responsabilitate, nu prea ești fericit când ți se întâmplă astfel de lucruri, neprevăzute. Pur și simplu îți dau viața peste cap. Iartă-mă, dar nu știi cum e să ai două sute de oameni, în subordine. Când le impun un program pe care să-l respecte cu strictețe, nu dă așa bine ca tocmai eu să-l încalc. De asta eram, mai mult, nervos și agitat.
— Îmi dau seama că e o mare presiune pusă pe umerii tăi. Două sute, recunosc că nu știu cum e să ai în subordine, dar cu o sută încă îmi amintesc cum era.
Privirea lui uimită o face să continue, întorcându-se la vremea când, și pentru ea, era o mare provocare să găsească metoda cea mai bună prin care să câștige respectul oamenilor din echipa ei. Respect cu adevărat, nu doar de fațadă.
— Te surprinde să afli că am condus o echipă de peste o sută de oameni? Cu niște ani în urmă, făceam și eu parte din lumea ta. Din lumea reală, cum credeam atunci, cea plină de provocări și care se desfășoară în ritm alert, sub presiune permanentă. Eram un alt om, cu o altă viață. Nu te așteptai, nu-i așa?
— Nu prea. Sincer. Adică nu te văd în postura asta.
— Pentru că nu mă mai încadrez profilului?
— Cam așa ceva. Adică, înțelegi la ce mă refer. Nu că nu cred ce spui.
— Știu. Uneori și eu uit că am trăit și altfel decât acum. Chiar de-ar fi să mai am vreodată o echipă așa de mare, niciodată nu m-aș mai întoarce la viața de atunci și la cine eram eu, în perioada aceea. Mereu agitată și stresată, contra cronometru.
— Este, cu adevărat, mult stres când ai o așa responsabilitate pe umeri. Stres care se adună și te înăsprește, închizându-te în tine și transformându-te în cine nu ți-ai propus niciodată să fii. Eram mult mai amuzant înainte. Îmi plăcea chiar să merg la Karaoke și să mă distrez cu prietenii. Îi făceam pe toți să râdă când îi imitam pe cei de la Stand-Up Comedy.
— Și de ce ai renunțat?
— Pur și simplu. Aveam o nouă funcție, se impunea un altfel de comportament, o altă prestanță. Trebuia să fiu un exemplu pentru ceilalți. Nu așa simțeai și tu?
— La început, cred că da. Nu-mi mai amintesc bine. Pe parcurs, însă, cei din echipă m-au învățat că, pentru a fi respectat, nu trebuie să uiți cum ești tu, ca om, și nici să te prefaci a fi altcineva. Nici într-un caz, un robot fără emoții. Îți dau perfectă dreptate în ceea ce privește exemplul pe care îl reprezintă oricine cu așa o funcție, pentru echipa pe care o conduce. Dar asta nu înseamnă să porți măști. Pentru că, în timp, vei fi nefericit.
— Mmm, nu știu ce să spun. Cum poți trece prin experiența asta, plină de provocări, și să rămâi totuși același om?
— Apropo de asta, nu te-ai schimbat și în viața privată?
Tăcerea lui și întristarea bruscă din priviri sunt suficient răspuns.
— Nu ai devenit mai exigent și acasă, cu familia? Agenda încărcată și telefonul care sună exasperant nu te-au dus până în punctul în care să vrei să le faci și celorlalți programul, astfel încât să reușești și tu să te împarți între ei? Și, pentru că-ți stă gândul tot timpul la treburile pe care le ai de rezolvat și soluțiile pe care alții le așteaptă, n-ai devenit un mare absent? Chiar și când ești prezent.
— Gata, te cred. Chiar ai mâncat și tu pâinea asta! Cum de-ai scăpat din închisoarea corporatistă? Acum n-ar mai zice nimeni că ai trecut pe acolo. Puteam să jur că toată viața ai trăit aici, la munte, în liniște, în mijlocul naturii.
— Păi, într-o zi m-am trezit forțat la viață. Singură, înlocuită cu o altă femeie mai simplă decât eram eu atunci, genul familist, fără dorința de a răzbi în lumea bărbaților. Am crezut că soțului meu îi plăcea asta la mine, dar m-am înșelat amarnic. Fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, își dorește să găsească acasă căldura unei îmbrățișări sincere, un suflet care să-i zâmbească, un umăr pe care să se odihnească. Copii nu am avut, pentru că n-am reușit să-mi găsesc timp să fiu mamă. Și ăsta a fost unul dintre motivele divorțului. Nu pot să-l condamn. Aș fi nedreaptă. Fiecare, în egoismul nostru, am făcut ceea ce am vrut. Eu carieră, el familie. Asta a fost trezirea mea. Cam abruptă, ce-i drept, dar slavă Domnului că mi-a dat să văd ce existență tristă aveam. Și, așa, m-am oprit. La timp ca să pot alege și alte direcții, alte cărări. De munte, mai exact.
Râd amândoi, ceva mai relaxați, acum că pare să aibă atâtea în comun.
— Te felicit, sincer. Chiar dacă a fost tristă trezirea ta, e ceva că ai reușit, chiar și atunci, să te rupi de nebunia orașului. Pentru că îmi imaginez de unde ai plecat și văd clar unde ai ajuns. Cum ai făcut? Ți-ai dat demisia pur și simplu?
— Cumva. Am avut ocazia să lucrez alături de niște oameni foarte faini, profesioniști adevărați, care au înțeles că, oricât ar fi insistat sau m-ar fi amenințat, nu aș mai fi rămas. Așa că am căzut la înțelegere să ne despărțim prieteni, în condiții favorabile mie, cu singura condiție de a lăsa pe cineva pregătit, în locul meu. Lucru care s-a întâmplat în următoarele luni, până am rezolvat și cu partea personală. Divorț, partaj, vânzarea casei și ce mai aveam la oraș, încheierea socotelilor la firmă mi-au luat cam patru luni. Oricum nu știu când a trecut timpul, parcă trăiam în filmul altcuiva, așa simțeam totul.
— Și la pensiune cum ai ajuns?
— Conducând, ca și tine, pe drumul ăsta, din munți. Am plecat să-mi aerisesc creierul, fără nicio țintă. Se însera și trebuia să mă cazez undeva. După cum ai văzut și singur, nu ai foarte multe variante aici, în apropiere, așa că m-am oprit bucuroasă, când am văzut-o. A doua zi dimineață am observat anunțul “De vânzare”. Proprietarii erau un cuplu destul de în vârstă, pe care copiii își doreau să-i aducă mai aproape de ei. Li se rupea inima când se gândeau că pensiunea lor se va închide. Nu credeau că va fi păstrată, după vânzare. Și, atunci, mi-a venit ideea.
— Ai cumpărat-o tu?
— Da. Am renovat-o și m-am mutat de tot, aici. Acum patru ani s-a întâmplat asta.
— Credeam că numai în filme poți vedea așa finaluri neașteptate.
— Păi, iartă-mă, viața bate filmul. Nu știai?
— Deocamdată îmi cam dă bătăi de cap mie.
— Acum că știi totul despre mine, ia să vedem, povestea ta cum arată?
— Dincolo de profesie, unde deja ți-ai făcut o imagine, soția mea crede că am pe altcineva, iar pe copii îi văd așa de rar, că mi-e frică să nu-i mai recunosc pe stradă. Cel puțin așa-mi spune ea, mereu. Că nu mă mai interesează de familie și doar o singură explicație ar putea fi. O altă femeie. Cum să-i spun că, și de-aș vrea, n-aș avea timp pentru nimeni? Și, oricum, nu mă interesează altcineva.
— Te cred. Nici eu n-aveam timp de nimic. Doar că soții noștri nu au nicio vină că am ales o viață solitară și egoistă, cumva. I-am dat pe ei în schimbul carierei mult-dorite. Trebuie să recunoaștem că ne-a plăcut să avansăm pe posturi de conducere mai bune, cu mai multă responsabilitate, dar și avantaje de nerefuzat. Și nu mă refer doar la cele financiare. Orgoliul nostru ne-a adus, pe amândoi, în realitatea în care trăim. Eu acum sunt împacată. Dar tu? Ești?
— Și eu care credeam că-s singurul care mă lovesc de astfel de probleme.
— Nici pe departe. Marea majoritate a oamenilor își trăiește dramele în tăcere, cu rușine și vinovăție. Măști! Prea multe măști! Dacă toți cei care se confruntă cu provocările vieții din lumea afacerilor ar alege să vorbească și să ceară ajutor încă de la primele semne, altfel de povești s-ar scrie. Dar, din păcate, încă ne prefacem cu talent. Tu ești un mare norocos. Încă-ți mai poți salva căsnicia, familia, liniștea ta.
Liniște. O liniște deplină se lasă în încăpere. Niciunul dintre ei nu mai are ce să spună, mai departe. Și, când cuvintele sunt de prisos, tăcerea pare să vorbească în locul lor.
Cu două zile în urmă, bărbatul elegant, grăbit și ușor arogant a fost oprit din drum în mod neașteptat și forțat să accepte că nu poate face nimic. Oricât s-a agitat, a țipat și s-a enervat, viața i-a scris povestea mai departe, nesinchisindu-se de lamentările lui. Cu greu, a înțeles că avea să-și petreacă următoarele zile în munți, la pensiunea aceea singuratică, răsărită ca de nicăieri, fix când computerul de bord i-a semnalat o avarie.
Uneori viața ne trage preșul de sub picioare și întreg universul nostru se prăbușește zgomotos, la pământ. Așa simțise actuala proprietară a pensiunii. Și, poate, tocmai acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu i-a îndrumat pașii până aici, astfel ca poveștile ei să ajungă la toți cei care au nevoie de ele. Chiar dacă pentru asta e nevoie să li se strice mașina, din senin. Întortocheate sunt căile Tale, Doamne!
“Există momente inevitabile de nefericire care ne întrerup viaţa. Ele nu au loc însă fără motiv. Uneori lumea pare să fi conspirat împotriva noastră, așa că ne întrebăm: “De ce trebuie să mi se întâmple tocmai mie?” Confruntaţi cu inevitabilul, unii dintre noi se descurajează; alții însă devin mai puternici și înțelegerea lor sporește.” Paulo Coelho
