Vacanță.
“Nici nu mai țin minte de când n-am mai plecat într-o vacanță adevărată, nu într-una în care să îmbin utilul cu plăcutul. În ultimii ani, și eu și soțul meu ne-am organizat vacanțele numai în funcție de unde ne trimitea jobul, împreună sau separat, că așa facem noi, oamenii moderni ai lumii ăsteia în care trăim. Cine mai pleacă acum în vacanță când are chef și încotro îl duce gândul și inima? Noi, cu siguranță nu!”
Zâmbește singură de după ochelari, în timp ce mașina curge lin pe șoseaua scăldată-n soarele după-amiezii. De data asta chiar e în vacanță, singură, pentru că așa se pare că va fi viața ei, de acum încolo. Singuratatea în sine nu o sperie, e obișnuită cu ea. Cam așa fusese și căsnicia ei în ultimii ani, o mare singurătate în doi. Mereu își repeta în minte că asta-i normalitatea, că așa sunt cuplurile actuale, bla-bla, bla-bla… Își oprește gândurile. I se face și ei greață de ele. De prea multe ori s-a ascuns după replici din astea prefabricate de oameni la fel de nefericiți ca și ea. Pe cine mai păcălește acum? E singură, tristă, trecută de prima tinerețe, fără copii, fără prea mulți prieteni, că jurnaliștii nu sunt dintre cei mai iubiți pământeni. A plecat de nebună într-o vacanță adevărată, dar fără destinație și fără termen, cam impusă de conjunctură, într-o vacanță în care habar n-are ce să facă, în care se simte fugită și nu plecată.
“Am fugit de propria mea viață în vacanță! Sunt patetică de-a dreptul! După atâția ani, mă folosesc de vacanță ca să evadez din închisoarea vieții, dar și asa tot într-o închisoare mă simt. Ca și cum mi-aș plimba, prin alte locuri, cușca în care m-am închis singură. Oare de ce n-am putut pleca și eu, în vacanță, de dragul relaxării, de dragul timpului petrecut cu bărbatul meu? Tardiv… Gata cu căsnicia! Gata cu jurnalismul! Gata cu viața mea! Gata cu toate și să încerc să mă bucur doar de vacanță!”
Ușor de zis, greu de făcut. Liniștea din mașină e prea apăsătoare. Își aude gândurile cum se ceartă între ele. O obosesc, nu le mai poate suporta. A ajuns să nu se mai poată suporta nici pe ea însăși, măcar.
Brusc, răsucește nervos volumul radioului. Să cânte ceva, orice, numai să audă și altceva decât gânduri, gânduri. Aceleași gânduri contradictorii, pline de frustrări și amărăciune. Schimbă canalele cu repeziciune, căutând parcă un colac de salvare, nu o simplă melodie. În sfârșit, găsește ceva care o face să se cufunde într-o ușoară amorțeală, salvatoare pentru moment. Starea de agitație mai scade, pulsul nu mai seamană cu cel al unui cal de curse, gândurile par și ele să se fi lăsat purtate de notele muzicale spre tărâmuri îndepărtate, drumul șerpuitor printre serpentinele de munte relaxând-o din ce în ce mai mult. Și, ca prin minune, începe să vadă lumea din jurul ei. Vede copacii, stâncile ieșind de printre brazi, razele soarelui care scaldă totul într-o lumină blândă și dulce, ce-i face inima să vibreze.
“Cred că toate astea erau de mai dinainte aici”, încearcă fără sorți de izbândă să nu se lase impresionată de ceea ce simte.”Of, Doamne, unde am trăit până acum? Unde și când m-am pierdut prin lumea asta încurcată, a oamenilor mari?” Nodul din gât o face să simtă că se sufocă și lacrimile îi încețoșează privirea. Se șterge grăbit la ochi, de parcă nu vrea să fie văzută de nimeni în momente de vulnerabilitate. Apoi își dă seama de comicul situației. E singură în mașină și nici pe drum nu mai întâlnise, de ceva vreme, țipenie de om. Izbucnește în râs, printre lacrimile care se rostogolesc pe obraji, i se preling pe buze, simțindu-le gustul sărat. Multe nu mai făcuse de prea mult timp: nu mai plânsese demult, de râs nici nu se punea problema, nu se mai bucurase de ceea ce viața îi oferea atât de firesc, fără să-i ceară nimic la schimb. Și, într-un gest de maximă abandonare în fața bunătății lui Dumnezeu, nu se mai împotrivește emoțiilor și trăirilor ce o cuprind, eliberând din sufletul ei înghețat tot ce ascunsese, atâta timp, de ea însăși. Lasă lacrimile să curgă în voie, suspinele să-și spună tristețea, blândețea să o cuprindă cu dulceața ei, în timp ce mașina aleargă prin munți.

Fiecare ne scriem poveștile pe drumuri de munte, în vacanță sau în orașele aglomerate, în cotidianul rutinat, cu la fel de multă intensitate și trăire. Cum sună povestea ta, astăzi?