Situația dintre ei nu era prea roz de multă vreme. E conștientă că multe dintre problemele ridicate de soțul ei duminică erau reale, doar că nu se consideră singura vinovată de eșecul din căsnicia lor. Are și el partea lui de vină, pe care ea consideră că nu și-o asumă, fiind mai ușor și mai confortabil să arunce pisica moartă în curtea vecinului. Nu-și dă seama exact cum au ajuns aici, dar cert este că amândoi au evitat să vorbească despre ce simțeau, despre așteptările pe care le avuseseră și, evident, nu se împliniseră. Fiecare s-a ascuns după tăcerea celuilalt, de frică să nu stârnească ceva ce n-ar fi știut cum să gestioneze. Ce nu anticipaseră ei era că, oricum, într-o zi, acel ceva se va răscoli singur și va determina explozia prin care tocmai trecuseră. Și, acum, se pare că nu mai e nimic de facut. Decât să accepte divorțul lui.
Oare se mai iubesc? Oare s-au iubit vreodată, din moment ce au ajuns în punctul ăsta? Se simte confuză, nu știe nici ea ce poartă în suflet. Nu mai știe ce înseamnă să iubească, unde se termină iubirea și unde începe egoul, habar nu are ce se află dincolo de maștile cu care era obișnuită, pentru că le purtase atât de mult timp, încât ajunsese să se identifice cu ele. Ar vrea să știe ce gândește el, de fapt, ce simte, ce vrea mai departe. Dar e conștientă că nu va afla răspunsul la aceste întrebări. Ei doi nu comunicau nici când erau la începutul căsniciei lor, așa că nu mai vedea niciun rost să mai vorbească acum.
Îi pare rău că s-a ajuns aici. Că nu a fost nimeni să-i tragă de mânecă să se trezească când încă se mai putea face ceva. Dar cine să-și asume asta? Toți prietenii lor trăiesc în aceeași piesă de teatru plină de măști fericite. Ar fi însemnat ca ei înșiși să realizeze cum e viața lor, ca apoi să le fi putut trage acel semnal de alarmă și lor. Cine recunoaște, în ziua de azi, că viața lui e un circ ieftin? Cine are curajul să se demaște de propria ignoranță și să-și înfrunte frica, fie ea de singurătate, de respingere sau de eșec? Cine este atât de sincer, în primul rând cu el însuși, încât să recunoască că tot nefericit se simte chiar și după mărirea de salariu mult așteptată sau după mutarea la casa mult visată? Nu exista așa ceva în lumea în care trăiește ea. Să fii tu însuți, să-ți urmezi visurile, să faci ceea ce-ți umple sufletul de bucurie, să spui ce gândești și să faci ce simți au ajuns să fie manifestări nelalocul lor. Mulți dintre cei din jurul lor trăiesc în tipare impuse de majoritate, ajustându-și grila de valori la cea a grupului din care face fiecare parte, tocmai pentru a nu fi cumva abandonați de acesta. Câți oameni își mai doresc, în ziua de astăzi, să fie ei înșiși? Asta dacă ajung să afle cine sunt… Și câti dintre ei ar avea și curajul să o facă?
Toate aceste gânduri o întristează, risipindu-i până și cea mai mică speranță într-o viață mai bună. Un zâmbet ofilit, resemnat în fața destinului, se așează peste concluzia ei: nici măcar nu se simte în stare să-și imagineze ce înseamnă o viață mai bună pentru ea. E lipsită de visuri, de dorințe sau direcție. Trăiește pentru că respiră și asta nu depinde de ea. Merge înainte din inerție, cât încă e vie. Dar fără pasiune, fără nicio țintă.
Bipăitul ascuțit al telefonului o atenționează că a primit un nou mesaj. Inima începe să-i bată mai tare. Știe că e de acasă. De la soțul ei sau poate de la careva din familie. Oricum, cu siguranță cineva vrea s-o întrebe ce-i cu ea, cerându-i socoteală pentru purtarea complet irațională de care a dat dovada. Cum să fugi așa, fără să spui nimănui nimic? Cum să alegi tu pentru tine ce vrei să faci în clipa asta? Și, culmea, chiar s-o faci! Pe de o parte o disperă golul din stomac, care-i provoacă rău fizic, dar pe de altă parte îi vine să zâmbească. Pentru prima dată face exact ceea ce vrea să facă. Și nimic mai mult. Fără să dea socoteală nimănui. Fără să răspundă la chestionare și fără mustrări de conștiință. Se uită la numărul mesajelor necitite, care tot pâlpâie pe ecranul telefonului. De la zi la zi, în creștere… Îi pare cumva rău pentru toată frământarea celor de acasă, le înțelege bunele intenții, motiv pentru care i-a și anunțat că e bine și că-i va contacta ea când se va simți pregătită. Acum, tot ce vrea e liniște. Timp pentru ea, să-și facă ordine în gânduri și în suflet. Nu le cere nimeni să se agite atât. Nu vrea să se simtă responsabilă de suferința lor. Îi ajunge ceea ce trăiește deja și fără să se mai amărască citindu-le frustrările din mesaje. Ar vrea să le poată răspunde, fără să-i bată inima și fără să i se facă rău din cauza reproșurilor, dar știe că încă nu e pregatită pentru pasul ăsta. Nici cu bărbatul ei nu poate încă da ochii. Nu știe ce i-ar putea spune să-l întoarcă din drum. De fapt, nici nu-i sigură că asta ar trebui să se întâmple. Odată ce el a apucat să spună că n-o mai vrea în viața lui, așa, de ce ar trebui să aibă încredere într-o posibilă împăcare? Ea tot aia este, de acum câteva zile, și, oricât de mult și-ar dori să schimbe ceva în viața ei, garantat n-o poate face peste noapte.
Gânduri, frământări, emoții amestecate, dor, teamă, tristețe, toate i se învălmășesc în suflet, făcând și mai greu momentul. Nu e o lașă de felul ei, doar că, acum, sunt prea multe de gestionat. N-o să se mai ascundă de ceea ce este, doar să vadă ce vrea și ea mai departe și apoi să se întoarcă acasă, unde o așteaptă atâtea întrebări. Și le va da tuturor răspunsul, nu cel dorit de ei, probabil, ci, de data asta, răspunsul ei.
“Viața este o poveste cu zâne care își pierd puterile magice atunci când creștem mari…” Robert Lalonde
…și prindem noi, propriile puteri, în a ne scrie poveștile de viață.