— Iubirea e grea. Îndrăgostirea e ușoară. Iartă-mă, dar chiar așa e. Sincer, dacă mi-ar fi spus cineva asta când eram foarte tânără, nu știu dacă m-aș mai fi căsătorit. Uite unde am ajuns, odată cu trecerea anilor. Singură și tristă, neștiind încotro s-o apuc, neștiind dacă mă mai iubește, din moment ce mi-a spus că nu mai poate trăi alături de mine. Ce frumoasă a fost perioada în care eram doar îndrăgostiți, abia așteptând să ne vedem, să petrecem timpul împreună. Aș vrea să mă pot întoarce în timp, în anii aceia, și să rămân mereu acolo, îndrăgostită de soțul meu.
— Nu știu ce să spun. Cert e că spre înapoi nu mai e nicio ușă deschisă Și chiar dacă ar fi, eu m-aș gândi de două ori, înainte să trec prin ea. Între îndrăgostire și iubire e o diferență de la cer la pământ. Ca între focul de paie și cel din sobă. Unul te arde, celălalt te încălzește. Înțelegi diferența?
— Așa și așa.
— Ai aprins vreodată un foc?
— Nu. N-am avut ocazia. Teoretic, cred că m-aș descurca. Nu văd ce poate fi atât de greu.
— Hai să vedem împreună. Iarna, mai mereu aprindem focul în șemineu. Pentru mine, care nu-s mare amatoare a sporturilor de iarnă, cred că flăcările jucăușe, care ne adună pe toți laolaltă, sunt cel mai mare deliciu de sezon. Uite! Avem tot ce ne trebuie să aprindem un foc strașnic: lemne, surcele, chibrituri… Îți las ție plăcerea asta!
Timidă, începe să așeze lemnele, clădindu-le unele peste altele, așa cum ai construi un zid. Deasupra pune câteva surcele uscate, pe care se chinuie să le aprindă arzându-și buricele degetelor cu chibriturile, de acum, pe terminate. Cu greu, câteva crenguțe mai subțiri iau foc, arzând vioi, laolaltă cu celelalte. Dar nu pentru mult timp. Grămăjoara de surcele se transformă în cenușă, fără nicio șansă de a aprinde lemnele groase de dedesubt.
— Gata! Mă dau bătută! Nu se poate! Sau nu pot eu…
— Nu te uita așa încurcată! Hai să vedem ce-ai greșit. Ca idee, vom face același lucru, dar în altă ordine. Fii atentă.
Eliberează, cu grijă, focarul șemineului de lemnele stivuite ordonat și rupe câteva foi din revista de pe masă, boțindu-le cu mâna.
— Lemnele mari iau foc greu. De asta folosim surcelele subțiri, delicate, crăpate dintr-un lemn foarte uscat, care se aprinde ușor. Și ți-ai dat seama bine, că pe astea trebuie să le aprinzi, mai întâi. Doar că puse deasupra, vor arde singure și lemnele groase vor rămâne intacte. Lucru care s-a și întâmplat. Nici surcelele singure nu se aprind ușor, de la un singur chibrit. Chiar și o cutie poate să nu fie de ajuns, după cum ai văzut și tu. Secretul este să ne gândim ce ia foc cel mai ușor, ca mai apoi să aprindă surcelele, și cum le așezăm ca să reușească să ardă lemnele mari. De asta folosim hârtie, primul strat de la bază. Peste mototoalele înfoiate, așezăm mormanul de surcele sau crenguțe, cât mai asemănător cu construcția structurii unui cort. Și abia la final, cu grijă să nu dărâmăm tot ce-am muncit până acum, vom aduce lemnele, pe care le sprijinim unele de altele, oblic, deasupra hârtiei și surcelelor. Vezi? Tot secretul este să creăm un spațiu aerat, sub lemnele pe care vrem, de fapt, să le ardem, astfel încât hârtia să reușească să dea foc surcelelor care, mai departe, să aprindă lemnul. Și, acum, va fi suficient un singur băț de chibrit. Uite, îți las ție plăcerea să aprinzi focul.
Cu o ușoară emoție, după ce tocmai trecuse prin experiența eșuată de mai devreme, scapără chibritul. Flacăra micuță dansează jucaușă la întâlnirea cu boțul de hârtie, prinzând curaj și putere. În câteva clipe, surcelele se aprind, focul învăluind treptat lemnele groase de deasupra lor. Parcă nu-i vine să creadă că un singur băț de chibrit a avut putere să creeze întregul spectacol. Și cât se chinuise ea, în zadar…
— Cum e?
— Impresionant, recunosc! Tu știai că așa va fi! M-ai lăsat să văd singură și acum să pot face diferența.
— Exact! Nu știu cât ai fi înțeles, altfel.
Rămân amândouă în tăcere, cu ochii pironiți la focul jucăuș. Rapiditatea cu care flăcările înghit lemnele, transformându-le în jar incandescent, o uimește.
— Ce flăcări frumoase au fost! Și ce păcat să se termine așa repede!
— Cine ți-a zis că s-a terminat? Abia de acum ne bucurăm de căldura focului făcut. Dar trebuie să ne îngrijim de asta.
— Poți fi mai explicită?
— Am să-ți arăt practic. Jarul e tot foc, doar că unul mocnit, tăcut, nu așa exuberant ca flăcările de mai devreme. Însă la fel de puternic dacă-l răscolești puțin, îl mai alimentezi cu lemne și sufli ușor, atât cât să se învioreze. E foarte important să lăsăm focul să respire. În niciun moment lemnele nu trebuie să sufoce flacăra, pentru că o vor stinge. Focul are nevoie de aer ca să ardă. Nu uita. Iubirea e foc! Poate pârjoli totul, dacă nu ești atentă, într-o fracțiune de secundă. Alteori va mocni timid, ani în șir, până se consumă de tot. Ca și focul. Sau nu se aprinde nicicum, cu toate că ai la îndemână tot ce-ți trebuie. Vezi tu, de aprins un foc, tuturor ne iese, până la urmă. Dificultatea vine mai târziu. Cum să facem ca focul nostru să dureze, să dea căldură fără să distrugă tot, în jurul lui. Dacă dă să se stingă, cum îl resuscităm? Dacă flăcările devin prea dogoritoare, cum îl mai domolim? Și în iubire e la fel. Să ne îndrăgostim e ușor, ca și cum ai aprinde niște surcele sau mototoale de hârtie. Doar că ard repete, vâlvătaie și ne alegem numai cu scrum. Ca să ne bucurăm de căldură pentru mult timp trebuie să învățăm să facem asta și să avem grijă tot timpul, de foc. Să-l păzim și să-l întreținem constant. Așa nu se va stinge niciodată.
— Dacă am înțeles eu bine, depinde doar de noi cum întreținem acest foc. Și am putea avea și focul jucăuș, și jarul molcom și liniștit, dar pentru asta e necesar să ne îngrijim permanent de el, să mai punem din când în când un vreasc, o bucată de hârtie, să mai suflăm în jar la nevoie.
— Cam așa. Nimic nu-i gratis în viață, nimic nu putem trăi fără implicare, pasiune și angajament. Nici măcar un foc nu putem aprinde. Iubirea există în noi, dintotdeauna. Suntem plămădiți din iubire. Însă, iubirea într-un cuplu e ca focul. Se aprinde pas cu pas, de la un singur băț de chibrit, crește și dansează cu flăcări vii, pline de căldură, atunci când toate “ingredientele” se îmbină între ele. Dar, dacă nu e nimeni să aibă grijă de ea, focul se domolește, până se stinge treptat, devenind cenușă fină, spulberată de vânt.
“Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit.
Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune “Te iubesc!” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.” Gabriel Jose Garcia Marquez
