Îi privește cu emoție și ușoară curiozitate pe adolescenții care intră timizi în sală, căutând cu privirea cel mai ascuns și îndepărtat loc, în care să se așeze. De fapt, să se ascundă. Puțini dintre ei vin de bună-voie aici. De obicei îi aduc părinții sau frații mai mari. Chiar dacă “Grupul de sprijin pentru dependenții de droguri” este locul de care au cea mai mare nevoie, acum, le e greu să se vadă așa, în postura unui dependent. Pentru că aici trebuie să recunoască asta. E primul pas spre vindecare.
Se uită la fețele lor triste sau furioase, de la caz la caz, la privirile pierdute în pământ de rușine și disperare sau la ochii pătrunzători care o fixează arogant, parcă spunându-i “Sunt aici pentru că trebuie. Nu mă interesează poveștile voastre lacrimogene. Pot să mă las oricând vreau eu. N-am nevoie de voi.” Îi înțelege și, în fiecare dintre ei, se vede pe ea însăși, în momente diferite, din trecut. A fost și curioasă, naivă și credulă, dar și arogantă, crezând că știe ce face și că are control asupra deciziilor luate. Până când n-a mai avut și disperarea s-a transformat într-o agonie soră cu moartea.

— Gata? Ne-am adunat cu toții? Haideți să închidem ușa, vă rog. Așa cum cei mai vechi v-ați obișnuit deja, începem prin a ne prezenta și a face cunoștință cu noii veniți din seara aceasta. Cine e primul?
Unii dintre ei încep, timid, să revină la viață, să le scânteieze din nou ochii a bucurii mărunte, majoritatea, însă, fiind încă pierduți undeva, între lumi, în zbaterea dureroasă din brațele dependenței ascunse.
— Pot să nu-mi spun numele real? Nu mă simt pregătită, încă…
— Ne mulțumim cu un nume la întâmplare? Ceilalți, ce părere aveți? Dacă voi sunteți ok cu asta, nici eu nu am nimic împotrivă. Deci, cum vrei să te strigăm?
— “Fata care nu mai știe cine este”
— Ăsta nu-i un nume. Ești sigură că vrei așa?
— Da. Este exact cine sunt eu acum. Într-o zi, când mă voi regăsi, am să mă prezint pe numele meu. Deocamdată, acum, asta sunt. Fata care nu știe cine este. Altfel, nu m-aș afla aici, cu voi.
Niciunul dintre cei din sală nu se așteptase la replica fetei. Probabil tuturor li s-ar fi potrivit un nume de genul ăsta, la un moment dat. Dar câți dintre ei au avut curajul s-o spună în public? Să recunoască starea de confuzie, de lipsă de identitate în care trăiesc?
— Nici nu știu cum să încep… e prima oară când sunt într-un astfel de grup și vorbesc despre mine, așa.
— Te înțelegem, cu toții am trecut prin momentul ăsta. Poți să ne spui cum ai ajuns până aici. Să fii fata care nu se mai cunoaște pe ea însăși. Sau poate nu se mai recunoaște…

— Totul a început când aveam 15 ani, cu o primă țigară, un joint adică. Toată tristețea, toată durerea pe care le purtasem în mine de atâta timp au dispărut ca prin magie. Mă simțeam puternică, ca și cum nimeni nu-mi mai putea face nimic. A fost o joacă, la început, o încercare de copil curios, doar că, fără să-mi dau seama, ușor-ușor, am ajuns dependentă de etnobotanice… Și am continuat așa în jur de trei ani… Îmi construisem un fel de zid împotriva durerii și a oamenilor care-mi făceau rău. Credeam că așa mă protejez și că mi-am găsit salvarea. De fapt, mi-am săpat singură groapa, cum s-ar zice. Pe la 16 ani, s-a întâmplat un eveniment în viața mea, care m-a făcut să cedez. Nu eram așa puternică pe cât crezusem. În urma unei supra-doze am ajuns la spital, am intrat în comă și, de atunci, am trăit în iad. Am stat cam două săptămâni la dezintoxicare, două săptămâni cu dureri teribile în tot corpul. Nu m-am putut ține de asta și, imediat după ce am ieșit, am căutat din nou să înlocuiesc durerea cu plăcerea. Și, uite-așa, am ajuns din nou dependentă. De data asta, însă, nu mai vorbeam cu nimeni, nu mai voiam să socializez cu prietenii, tot ce-mi doream era să fumez, să mă droghez. Îmi băgam singură otrava aia-n corp… ajunsesem să nu mai mănânc zile întregi și, așa, de la 65 de kg m-am trezit la 40, cam într-o lună. La 17 ani am decis să mă mut cu prietenul meu, care bineînțeles făcea același lucru ca și mine. Din momentul ăsta, chinul meu a devenit iad. Nu-mi permitea să ies din casă, trebuia să stau în camera mea sau suportam consecințele nesupunerii mele. Mai întâi a fost doar o palmă, m-a șocat dar, până la urmă, i-am găsit scuze și l-am iertat. Și a urmat încă o greșeală, și mai mare decât mutarea cu el. M-a convins să plecăm în orașul lui natal, unde palmele s-au transformat în pumni și picioare, în față, în cap… lovea unde nimerea, mă umilea, mă jignea, iar eu îi găseam mereu scuze, dând vina pe mine, spunându-mi că el mă iubește și se poartă așa pentru că-mi vrea binele. Acolo, ajunsesem să consumăm iar etnobotanice, dar acum nu mai reușeau să-mi alunge frica sau să mă facă să mă simt puternică. Adormeam noaptea îngrozită, neștiind cum va fi ziua de mâine, ce-l va supăra și dacă vor urma alte bătăi sau nu. Ajunsesem să mă feresc să nu-l supăr cu ceva, tăceam ascunsă-n camera mea. Mă înșela, dar tot nu spuneam nimic. Până-ntr-o zi când am prins curaj sau, nu știu, poate a fost un moment de nebunie, și i-am spus că vreau să plec acasă. Ce a urmat a fost desprins dintr-un film de groază, avalanșe de pumni, bătăi crunte, urlete… Teroare… Am trăit în panică zilele acelea, în frică așa cum nu simțisem vreodată, ori de câte ori se apropia de mine. Atunci mă gândeam că n-am să scap niciodată din coșmarul ăla. Singura evadare părea să fie doar sinuciderea. Inclusiv la asta m-am gândit în disperarea prin care treceam. Până la urmă am reușit să plec de acolo, m-am întors acasă, am trecut iar prin chinurile dezintoxicării. Acum nu mă mai droghez, dar tot dependentă am rămas. De un om pe care, în ciuda răului pe care mi l-a făcut, eu încă îl iubesc. Știu că-i o iubire bolnăvicioasă, dar nu mă pot abține. Am zile în care parcă mor încet de dorul lui, cu toată frica pe care o simt, în continuare. Uneori, mă uit la pozele din telefon și plâng în hohote. Nu știu de ce plâng… poate sunt lacrimi de tristețe, poate sunt lacrimi de bucurie, că am scăpat de viața aia chinuită, poate sunt lacrimi de căință. M-am decis să vă vorbesc, astăzi, pentru că nu vreau ca altcineva să facă greșeala mea, nu vreau ca alt om să ajungă să accepte tot ce am acceptat eu, să treacă prin ce-am trecut eu în ultimii patru ani. Până acum m-am tot ascuns, fiindu-mi rușine să mă uit în ochii celor din jur. Acum, însă, vreau să vorbesc. Simt nevoia să spun și altor oameni povestea mea, să o dau mai departe celor care cred că nimic rău nu li se poate întâmpla dacă fumează un joint sau încearcă, o dată, un drog. Să audă și alte femei că nu e viață să stai lângă astfel de bărbați, că iubirea nu așa arată cum am crezut eu, cu umilințe, bătăi și înjosiri. Dar, mai ales, vreau să spun tuturor: “Oameni dragi, deschideți bine ochii și nu credeți tot ce vedeți și tot ce vi se spune! Aparențele înșală! Aparențele ne distrug!”

Poveștile trăite de noi, împărtășite oamenilor care au nevoie de ele, dau sens și celor mai grele clipe, celor mai dureroase perioade din viață. Și nimeni nu poate înțelege mai bine tristețea, disperarea sau frica din sufletul cuiva, decât cel care le-a gustat amarul și otrava.
Dăruiește-ți povestea să lumineze în întunericul semenului tău. Fii prietenul pe care tu nu l-ai avut.
“Atunci când pierzi contactul cu liniștea lăuntrică, pierzi contactul cu tine însuți, când pierzi contactul cu tine însuți, te pierzi în lume…” Ekhart Tolle