Cam așa sună ceea ce trăim acum, în perioada asta despre care nimeni nu știe să ne spună cât va dura și cum se va încheia. Clar ne scoate din ale noastre și confortul pe care ni-l creasem cu atâtea sacrificii. Evident ne încurcă socotelile, și nu mă refer aici doar la cele financiare, ci mai ales la cele emoționale.
Fiecare am făcut anumite înțelegeri tacite cu acea parte din noi, care își dorea lucruri palpabile care să-i aducă fericirea, care visa și crea variante de viitor care mai de care mai minunate. I-am promis că vom face sacrificii, vom strânge din dinți și îi vom da ce-și dorește în schimbul acelei vieți fericite mult-visate. Fiecare dintre noi ne-am agățat de viitor, trecând prin prezent uneori mai mult absenți, decât vii și conștienți de tot ce trăim.
Am renunțat la “acum” pentru himera lui “atunci”. Nu contează că “acum” sunt singur și trist, obosit, stresat, nemâncat. Nu contează că nu mai văd și nu mai aud nimic în jur, pentru că n-am timp în goana mea nebună spre “mâine” de toate nimicurile pe care le trăiesc. “Acum” n-am timp pentru mine sau cei dragi, n-am răbdare pentru nimic, dar “atunci” când toate se vor așeza ca-n visul meu, “atunci” voi dormi, voi mânca, voi râde, voi vorbi cu soțul/soția/copilul/mama/prietenul meu, “atunci” voi fi fericit. “Atunci” voi trăi… Dar dacă nu mai ajung până “atunci”?
Acest “atunci” ne-a hipnotizat zi după zi, an de an, o viață întreagă. Am mizat totul pe o singură carte. Pe acest “atunci”, pe care prezentul pe care “acum” îl trăim cu toții la un loc, dar fiecare-n casa lui, în singurătatea lui, ni l-a furat. Am rămas fără “atunci”. Am rămas fără viitor. “Acum”, “atunci” a murit. S-a spulberat ca și cum n-ar fi fost niciodată. Balonul de săpun s-a spart și stropii reci și cleioși de “acum” ne-au trezit din visul lui “atunci”.
Ce facem cu întrebarea care ne răsună în urechi, fără încetare? “Acum” eu ce fac fără toate planurile mele pentru “atunci”? Toată munca mea, toate sacrificiile mele sunt în zadar? Dar viața pe care am pierdut-o în timp ce uitasem s-o trăiesc, preocupat doar de viitor, obsedat doar de visele pe care le construisem aproape în detaliu? Cu viața mea cum rămâne? Cu planurile mele ce se întâmplă? Ce îi spun părții ăleia din mine, pe care am amăgit-o atâta timp cu acel “atunci”, în care se va odihni, în care va râde și va trăi cu adevărat?
Nimic… Nu e nimic de spus, nu e nimic de făcut. Nu e nimic de reparat, de pus la loc. Pentru că nu am pierdut nimic, de fapt. “Atunci” n-a existat niciodată, cu adevărat. “Atunci” este o himeră, un vis pe care zorii dimineții îl spulberă fără păreri de rău. Pentru că o nouă zi se naște “acum”. O zi reală, în care trăind avem șansa să ne bucurăm, să fim fericiți. “Acum”, nu “atunci”.
Zilele acestea pe care cu toții le trăim împreună, dar separat, oricât de greu le resimțim, sunt poate cel mai bun lucru pe care l-am trăit în ultimii ani. Nu așa ne-am fi dorit să fie trezirea noastră din visul lui “atunci”, nu cu prețul pe care întreaga omenire îl plătește “acum”, dar oare altfel am fi fost dispuși să ne privim pe noi înșine și viețile noastre așa cum o facem în prezent?
Aș fi stat “acum” de vorbă eu, cu mine și cu partea nevăzută din mine? Aș fi putut renunța la acel “atunci”, care mi-a condus viața pe pilot automat, pentru a-l privi pe “acum”? Aș scrie ce scriu azi? Aș simți ce simt în clipa asta? Aș fi învățat vreodată să mă opresc, pur și simplu, și să privesc întinderea nesfârșită a cerului? Să ascult vântul și foșnetul vieții ce renaște în primăvară? Profunzimea neștiută a inimii mele aș fi îndrăznit vreodată s-o privesc? Nu știu și nici nu voi ști vreodată, însă asta nu mă mai împiedică să o iau de la capăt, “acum”, fără alt viitor decât cel din prezent.
Prezentul e cel mai bun viitor!
“Defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Toți învățăm să trăim după ce nu mai avem nimic de așteptat, iar când trăim nu putem învăța nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepărtat.” Emil Cioran
