“Viața de cuplu pe câmpul de luptă”

“De ce mă cramponez atât de mult de iubirea și grija lui? Cu cât voi încerca mai mult să le obțin, cu atât voi suferi mai tare. Cum de nu m-am gândit până acum? Dezamăgirea e mai mare atunci când îți dorești și te aștepți să primești ceva anume, iar acel ceva nu va fi niciodată al tău. În schimb, dacă nu aștepți nimic de la nimeni, te bucuri de orice vine spre tine, iar dacă nu primești nimic, cel puțin nu te doare. E foarte logic!

Pe de altă parte, cu cât i-am spus mai mult că-l iubesc, cu atât parcă s-a obișnuit și a ajuns să nu mai conteze pentru el. Ce rost mai are să-i spui cuiva că-l iubesti și cât de importante sunt pentru tine iubirea și aprecierea lui, dacă nu faci decât să te desconsideri în ochii săi și să devii și mai vulnerabilă decât ești? Mi-aș dori să-l fac să simtă ce simt și eu, nesiguranță față de ce sentimentele mele, incertitudine care să-i macine sufletul, frică față de viitor… Aș vrea să se simtă și el la fel de neglijat și respins ca și mine. Poate așa va înțelege ce mult contează să-l ai pe cel drag alături de tine, să-ți spună că te iubește și că are nevoie de tine. Poate asta e singura cale de a-i arăta aceste lucruri. Atunci când îi vorbesc nu vrea nici măcar să mă audă. Poate e nevoie să simtă pe pielea lui, ca într-un final să înțeleagă.

De ce am tânjit mereu după aprecierea lui? Într-o bună zi, când își va da seama că și eu am existat în viața lui atâția ani, chiar dacă m-a ignorat continuu, poate va ajunge să înțeleagă ce am însemnat și eu pentru el. Doar că atunci va fi prea tarziu. Pentru mine nu va mai conta. După atâta energie și timp irosite, după atâtea lacrimi și amărăciune, el nu va mai fi vital existenței mele. Nu mai pot da timpul înapoi, nu mai pot recupera nimic din ce am pierdut, nici anii, nici tinerețea, nici gingășia sufletului. Și măcar de-ar fi ajutat la ceva…

De ce oare e atât de dificil să trăiești cu un om pe care l-ai iubit enorm și încă îl mai iubești, în ciuda la tot? Cum se face că dragostea rănește, în loc să protejeze? Și toată durerea asta surdă care mă macină pe interior lasă semne atât de adânci, răni care nu știu dacă se vor mai vindeca vreodată.. Uneori mă întreb dacă mai există dragoste între noi sau e doar o amăgire. Nu am putere să mă rup de tot și să plec. Nici să continui simt că nu mai pot. Tot sper că va fi mai bine, dar în adândul sufletului știu că nu e așa. Și, totuși, continui să înaintez în aceeași direcție, cu angoasă și tristețe. Știu că greșesc, dar nu vreau să mă corectez. Mi-e frică de propria slăbiciune, mi-e frică de necunoscut, chiar dacă nici așa nu mi-e bine. Ce greu e să iei o decizie înțeleaptă…

Sunt obosită de tot ce trăiesc. Nu mai pot suporta zilele care vin și pleacă, toate cu greutăți, cu mici bucurii trecătoare, cu false speranțe deșarte, pentru că știu că, de fapt, totul e la fel, gol și trist, toți din jur îmi sunt străini și, cel mai rău, nici eu nu mai știu cine sunt. M-am schimbat atât de mult, îngenuncheată de tristețe și durere, încât am ajuns să mă întreb dacă mai sunt eu sau o străină care pe care nu o recunosc? Cred că asta s-a întâmplat și cu căsnicia noastră: răceala, distanța, singurătatea ne-au cuprins pe amândoi și ne-au transformat în doi străini care locuiesc doar în aceeași casă. Ne salutăm și purtăm scurte discuții convenționale, nemaigăsind nimic în comun, care să ne readucă împreună.

Înainte credeam că speranța e cea care mă menține vie. Acum cred că m-am mințit singură, tot sperând că va fi mai bine. Am sperat, timpul a trecut și eu am dus aceeași viață, fără să se întâmple nimic din ce mi-am dorit, pentru că, de fapt, eu nu am schimbat nimic la mine. Așa am realizat că, tot sperând că voi fi fericită într-o zi, cândva, mi-am pierdut tinerețea în tristețe, durere și dezamăgire. E greșit să-ți doresti să fii fericit? Și ce este, de fapt, această fericire după care am alergat atâția ani, fără folos? Nu știu și nici n-am idee dacă voi ști vreodată. Numai Dumnezeu cred că știe cu adevărat răspunsul la toate aceste frământări ale mele. ”

Tineri sau trecuți prin viață, am avut cu toții momente în care am simțit că nu mai știm ce e cu viața noastră, încotro mergem și cine suntem. Prea tineri sau deja experimentați, am trăit și zile de tristețe, dezamăgire, neînțelegeri în relațiile noastre, când totul ni se părea o luptă grea, un război strategic bine planificat cu o amplă desfășurare de forțe pe un câmp de luptă imaginar. De multe ori, probabil, ne-am întrebat dacă fericirea este o himeră sau ceva la îndemâna noastră, palpabil și real, la care avem cu toții dreptul.

Ce ușurare ar fi pentru noi să ne naștem cu un manual de instrucțiuni despre viață și viețuirea alături de semenii noștri, despre cine suntem și ce avem de făcut cât trăim. Poate acest manual îl scriem fiecare dintre noi pe parcursul vieții și-l dăm mai departe urmașilor noștri sau poate el deja există, dar nu știm să-l traducem și să-l înțelegem. Indiferent de variantă, primul pas pe care-l avem de făcut este să vrem să trăim frumos și corect pentru noi înșine și pentru cei din jurul nostru, chiar dacă încă nu știm ce presupune acest lucru.

Poveștile sunt încă de la începutul lumii și, prin ele, ne-am vorbit unii altora, generații de generații. Cuvintele sunt ale noastre, ale tuturor, legând trecutul, prezentul și viitorul, aducându-ne pe toți împreună și ajutându-ne să ne scriem poveștile de viață.