Hello,
Scuze că apelez la email pentru a spune ceea ce mă frământă, dar toată ziua m-am gândit numai la asta și trebuie să mi-o iau de pe suflet.
Chiar dacă sună redundant, vreau să-ți spun “Îmi pare rău”. Sincer. M-am saturat să apelez la scuza cu “perioada stresantă”, care pare că la mine nu se mai șfârșește, pentru că nu reușesc să-mi găsesc stabilitatea financiara și nici profesională. Etern e un nou “început” a ceva care “sper să meargă”, de data asta. Pe zi ce trece mă simt mai debusolat și încet-încet îmi pierd speranțele, trasformate în niște iluzii fără viitor. Mă simt ca un adolescent care realizează că îmbătrânește.
Mi-ai spus la telefon, când eram plecat, de copii. Îmi doresc din tot sufletul, dar chiar nu mă simt pregătit să am acum un copil. Mai întâi, trebuie să mă regăsesc și să-mi recapăt încrederea, pentru pasul ăsta.
Gata, scuze pentru patetism. În loc să-ți spun cât de rău îmi pare, am început să mă lamentez tot eu. Doar că mintea mi-e tulbure și știu că tu ești una dintre foarte puținele persoane căreia pot să-i spun chestiile astea. Știu că, indiferent ce s-ar întâmpla și cât ne-am schimba, odată cu trecerea timpului, prietenia noastră va exista undeva, păstrată în adâncul sufletului nostru.
Îmi vine să-ți scriu mai multe, dar îmi dau seama că devin aiurea, așa că am să închei aici emailul ăsta, care e probabil unul dintre cele mai lungi pe care le-am scris vreodată.
Dimineață te-am sunat să te invit la o cafea, să-ți spun toate astea, direct. Dar când am văzut că nu răspunzi, n-am știut cum vei reacționa și am renunțat. Am ales să scriu, totuși. Sper să fi fost o idee bună. Oricum, invitația rămâne deschisă…
Mulțumesc pentru că ai avut răbdare să citești.
Cu bine, Tot eu, prietenul tău
Bună,
M-am gândit mult dacă să-ți răspund sau nu, astăzi, la telefon. Aveam treabă, dar pentru mine nu există să fiu atât de ocupată, încât să nu răspund. Nu e stilul meu să spun “nu am văzut cele zece apeluri pierdute din ultimele trei zile”, așa cum mi s-a mai spus mie, în trecut. Nu-mi place să fac ceea ce detest la alții, așa că voiam să-ți răspund. Eram cu mâna pe telefon, când ai închis.
Apoi am primit mailul de la tine. Am stat iarăși în dubii dacă să citesc sau nu ce ai scris. Bănuiam ce vrei să-mi spui. Nu-mi datorezi scuze, mai ales că nu ai greșit cu nimic. Fiecare dintre noi e liber să facă ce vrea, când vrea, în compania cui îi face plăcere.
Ai scris că am tot dreptul să fiu supărată, dar nu sunt decât dezamăgită. Nici măcar nu știu exact de cine: de tine sau de mine? De tine, fiindcă ești prietenul meu, singurul de la care nu mă așteptam la așa ceva, sau de mine, pentru că te-am urcat pe un piedestal prea înalt, crezând că trebuie să fii altfel decât ceilalți? Mereu am crezut că vom avea o relație fair-play. Credeam că-mi vei spune dacă, vreodată, ai considera că prezența mea a devenit greu de suportat. Ar fi fost mult mai bine decât să mă eviți. Eu sunt sinceră, de când mă știi, și spun tuturor adevărul, așa cum arată el pentru mine. Știu că uneori doare și poate fi neplăcut pentru unii dintre noi, dar eu chiar cred că ăsta este rolul și datoria prietenilor adevărați. Să fie sinceri unii cu alții. Altfel, nu înțeleg de ce ne mai numim prieteni.
Și, mai este un aspect. Și pentru mine, și pentru tine, ziua tot 24 de ore are. Așa că, pentru a-mi face timp să fiu o prietenă bună și la bine, și la greu, am renunțat uneori la compania și apropierea altor oameni, care și-ar fi dorit să petrecem timp împreună. Acum văd că am greșit. Dar nu mai pot da timpul înapoi, să repar relația mea cu cei pe care i-am ignorat, respins, neglijat.
Tu știi că eu cred că nimic în viață nu se întâmplă așa, fără un scop. Deci, inclusiv situația ciudată dintre noi, de acum, are rolul ei. Poate să vedem cine ne e prieten, cu adevărat, și cine, nu. Oricum, avem de tras cu toții niște concluzii și-o să vedem fiecare cu ce rămânem din experiența asta.
Și încă ceva. Eu nu te-am judecat niciodată. Mi-am făcut griji pentru tine, pentru voi amândoi. Cum o să depașiți anumite situații, cum o să vă redresați. Ți-am fost alături ori de câte ori ai avut nevoie. Cel puțin, așa am crezut…
Legat de ceea ce ai scris în email, nu știu ce pot să spun mai mult decât că suntem ceea ce gândim. De noi depinde cum vom trăi prezentul și viitorul. Suntem singurii responsabili. Perseverența, disciplina, optimismul, încrederea în Dumnezeu, modestia, astea sunt armele noastre. Nu-ți spun nimic din ce nu știi. Doar că nu e suficient să știi, dacă nu aplici. Îți pierzi entuziasmul, te deprimi și-ți tragi singur frâna de mână, așteptând apoi să vină altcineva să te urnească, din nou. Păi, cine să te tot salveze? Noi trebuie să ne împingem de la spate, oricât de greu ne este în acele momente. Nimeni nu e răspunzător pentru viața noastră. E important să rămâi pozitiv și să ai încredere că vei depăși eșecul, până la reușită.
Așa e și viața. De multe ori vom simți că nu suntem pregătiți pentru anumite etape. Dar ele vor veni, fie că vrem sau nu, fie că ne simțim confortabil sau, dimpotrivă, îngroziți. Și marea surpriză va fi când vom descoperi cât de bine le-am făcut față. Dar, pentru asta, nu le mai ocoli. Fă-ți curaj să-ți înfrunți frica și să nu mai fugi de ele. Nu mai fugi de viață. Într-o zi vei regreta, dar va fi prea târziu.
Atât am de spus. Cam asta este…
Salut, din nou,
Cum zilele astea am tot avut conversații imaginare cu tine, nu mă pot abține și-ți mai scriu o dată. Sper să nu fiu agasant.
Ideea de bază, la tot ce s-a întâmplat în ultimul timp, e că la mijloc este o mare neînțelegere. Și nu prea știu cum am ajuns aici.
Dumnezeu mi-e martor că nicio clipă nu am vrut să te evit sau să te mint, în vreun fel. Suntem prieteni vechi. Ne știm de atâta timp, încât nu am crezut că ne-am mai putea interpreta greșit acțiunile, vorbele sau tăcerea. Și, totuși, asta s-a întâmplat. Poate trebuia să învăț să comunic în perioadele în care eu nu eram ok cu mine însumi. Să spun de ce aleg să tac sau să ma îndepărtez de lume, de oameni. N-am făcut-o și îmi pare rău, pentru că acum văd că pentru tine, din exterior, lucrurile au părut diferit.
Ești prietena mea și asta nu se va schimba niciodată. Nici acum, nici peste un an, nici peste douăzeci. Indiferent cât ne vom schimba noi și unde ne-ar duce viața, mai departe. Chiar de-ar fi să nu mai vorbim cu anii sau niciodată.
Cam asta e. Nu pot să te oblig să mă crezi sau să-ți schimbi sentimentele față de mine. Pot doar să-ți spun că, dacă vreodată vei avea nevoie de cineva căruia să-i pese cu adevărat de tine și să fie dispus să te asculte și să te ajute cu orice îi stă în putere, eu am sa fiu acolo.
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase din final. Ai dreptate.
Cu bine, Prietenul tău.
Sincer, nu mă mai așteptam la replică, din partea ta. Nu am scris cu mănuși în mailul precedent.
Ok. Aleg să cred tot ce mi-ai spus. Pare că ai vorbit din suflet. Numai că, vezi tu, realitatea e mai complicată de atât. Uneori, se pare că mai uităm de ceea ce purtăm în inima noastră. Dacă anumite persoane spunem că au un loc special în sufletul nostru, atunci ar trebui ca ele să nu simtă contrariul. Și nu mă refer la tratamente speciale, lingușiri și urcat pe un piedestal, ci e vorba de acea atitudine prin care să nu-i lezăm, să nu-i facem să se întrebe cu ce au greșit ei față de noi.
Nu sunt omul care să nege momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună, însă, nici nu am cum să trec peste gustul amar care mi-a rămas, după ultima perioadă. Asta-i realitatea acum.
Nu trebuie să-mi mulțumești pentru ceea ce ți-am zis. E doar viziunea mea despre viață. Nimeni nu e perfect. Cu toții greșim, dar măcar să învățăm ceva și să schimbăm prezentul pentru a ne crea viitorul pe care-l visăm. Nu trebuie să faci ce-ți spun eu. Chiar dacă sunt sinceră și-ți vreau binele, e doar viziunea mea asupra a ceea ce trăiești tu. Dacă e ceva care te poate ajuta, asta e minunat. Și, dacă e doar un semnal de alarmă, tot e bine. Cine știe unde va duce, mai târziu.
Aceeași, Prietena ta.
Hello,
Înțeleg, cred, cum te-ai simțit și de asta am și insistat atât cu scuzele. A fost o gafă enormă.
Nu am să fac cum ai zis, pentru că ai zis-o tu, ci pentru că asta cred și eu, până la urmă, că e calea corectă. Dar faptul că ai spus-o și am auzit-o și de la tine mă ajută să mă mobilizez să aduc o schimbare în viața mea. Cât mai curând.
Îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat și mă bucur enorm să comunicăm din nou. De acum ținem legătura. Zi faină să ai! A mea, cu siguranță, e cea mai bună zi din ultima perioadă.
“Mi-ar fi plăcut să încep această istorisire așa cum se face în poveștile cu zâne. Aș fi zis: A fost odată ca niciodată un mic prinț care locuia pe o planetă, un strop mai mare ca el, și care avea nevoie de un prieten…” Antoine de Saint Exupery
