Într-una din nopți, la ceas tarziu, când somnul nu-i era prieten și tristețea sufletului neînțeles mult prea amară, luă din nou jurnalul și se lăsă purtată de gânduri și frământări. Nu reușea să-și mai găsească locul în prezentul ei, să se simtă “acasă”, acel acasă al sufletului ei, unde era multă-multă liniște, pace și bună înțelegere. Iubea oamenii, de multe ori până la uitare de sine, doar că aceștia nu-i înțelegeau alegerile și drumul, supărându-se ori de câte ori ea nu putea fi tot ce-și doreau ei. Se simțea prinsă într-un labirint în care se învârtea amețitor, până la epuizare, tot căutând ieșirea pentru ea și pentru ceilalti, pentru că liniștea ei însemna și linistea celor pe care îi iubea. Oamenii… atât de frumoși în existența lor măruntă, atât de neînțeleși însă în încrengăturile poveștilor lor de viață. Oamenii care au rănit-o, de atâtea ori, și pe care se încăpățâna să-i ierte de fiecare dată, să le acorde, iar și iar, o nouă șansă, oamenii care nu au înțeles-o și care au judecat-o atât de aspru de multe ori, oamenii care au îmbogațit-o cu fiecare durere, cu fiecare bucurie, cu fiecare nouă lecție pe care i-au predat-o… Iubirea pentru oameni era esența vieții ei. Cum ar putea alege între ea și cei dragi? Între sufletul ei și nefericirea lor? Viața i-a demonstrat că sufletul nu poate fi ignorat, dar nici durerea celorlați nu-i putea rămâne străină, chiar și atunci când nefericirea le aparținea, când era creația gândurilor și a convingerilor în care aleg să trăiască, a limitărilor pe care și le autoimpun.
A trăi după alte legi morale, decât cele acceptabile multora, a se conduce după principiile și valorile pe care le respectă de copil, a se călăuzi după sentimentele care îi umplu sufletul, a-și asculta intuiția, acel radar propriu prin care îl aude pe Dumnezeu, tot acest mod de viață i-ar aduce deopotrivă împlinire, dar și senzația de gol care arde. De gol pentru toți acei oameni care, în rigiditatea lor de nejudecat, o vor împroșca cu noroi, o vor condamna pentru “crima” pe care a comis-o, de a fi EA, de a fi diferită de ei, autentică, o vor exila și o vor face să îi iubească și să-i accepte exact așa cum sunt ei, cu limitările și prejudecățile lor. Însă tristețea îi va atinge sufletul și, din acel moment, cu fiecare clipă de bucurie, va veni și un strop de mâhnire. Acesta este prețul plătit de oricine, nu doar de ea, pentru libertatea de a fi el însuși, în demnitate simplă și tăcută, așa cum Dumnezeu l-a lăsat să fie într-o lume plină de măști, pentru libertatea de a se manifesta sincer, autentic, peste puterea de înțelegere și acceptare a multora.
Curajul de a se elibera de tot ce nu era ea, de acele tipare de viață care îi dictaseră drumul, încă de la început, și de care se angajase să se debaraseze cu multă muncă și determinare, era unica ei salvare din labirintul unei vieți care o trăia. O viață în care se simțise de multe ori captivă, ca o pasăre într-o colivie aurită, care, oricât de frumoasă, elegantă și prețioasă era, nu putea să se compare vreodată cu libertatea cerului nesfârșit. Schimbarea vieții ei însemna transformări interioare, care cereau sacrificii. Și le-a asumat fără să clipească în ziua în care a hotărât că nu mai vrea sa traiască viața altcuiva și că, oricât de greu va fi, va merge până la capăt: se va găsi pe ea însăși, dincolo de tot hățișul ăla de gânduri, trăiri, tipare și obișnuințe defectuoase.
Au trecut ani de când nopțile îi erau rugăciuni fierbinți și disperate. A traversat, zi după zi, hățisul din viața ei. A căzut îngenuncheată de obstacolele apărute în cale, s-a ridicat și a continuat, crengile și țepii i-au sfâșiat hainele, lăsându-i zgârieturi adânci pe piele, dar nu s-a oprit. A mers înainte, pe drumul care s-o scoată la lumină, știind că nu e singură. Ca un părinte iubitor și grijuliu, Dumnezeu i-a fost alături la fiecare pas, ținând-o de mână și arătându-i, mereu, direcția. Oricât de greu îi era uneori, zâmbea și continua. Într-o zi, nu știa când sau cum va ajunge acolo, dar într-o zi va fi acasă, așa cum a visat-o, plângând în nopțile însingurate și reci. Și, într-o zi geroasă de ianuarie, viața ei a înflorit într-o clipă. Dumnezeu i-a dăruit o nouă șansă, să-și scrie povestea așa cum o simțise în tot acel timp.
“Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti.” Gabriel Garcia Marquez
Să ne amintim frumos despre viețile noastre, să presărăm iertare și iubire peste trecut, ca să ne putem spune poveștile și mai frumos. Noi suntem poveștile noastre.
