Crăciunul copilăriei mele miroase a portocale zemoase și a cozonac proaspăt scos din cuptor. Miroase a casa bunicilor, chiar dacă locuiam într-un apartament în oraș. Bunicii întotdeauna aveau ceva aparte, înseamnau tradiție și datini din străbuni, înseamnau bucate gustoase și ușă deschisă pentru toți din familie și colindători. În casa lor ne adunam în jurul bradului, ne înghesuiam în cămeruța mică de bloc și-l așteptam, cu emoție, pe Moșul.
De puține ori l-am văzut, de obicei suna grăbit la ușă și lăsa cadourile pe patul de sub brad. Mai corect, nu l-am mai “prins” de când, amuzată, le-am zis tuturor că Moșul ăsta e îmbrăcat cu cuvertura noastră roșie. Săracul, a rămas fără haine. Și, din ziua aia, nu am mai reușit să ajung niciodată la timp, mereu am fost cu un pas în urma lui, oricât de pregătită stăteam la pândă. Tradiția sunatului la ușă și a uimirii noastre, a tuturor, s-a păstrat peste ani, chiar și atunci când zâmbeam cu subînțeles și ne amuzam singuri de misterul creat. Crăciunul e minune la orice vârstă. E minunea nașterii Domnului, cea mai mare minune din câte au fost vreodată. Am auzit, de curând ceva atât de frumos, încât mi s-a luminat inima. Moș Crăciun este însuși Domnul nostru Isus Hristos, care dăruiește tuturor oamenilor minunea nașterii lui. Pe rând, de generații, fiecare dintre noi e și cel care primește bucuria Crăciunului, și cel care o oferă, mai departe. În astfel de momente, Dumnezeu se manifestă prin noi, în toată iubirea și bunătatea Lui, arătându-ne frumusețea pe care o purtăm în inimile noastre, învățându-ne să o creștem și să o eliberăm din închisoarea minților preocupate de griji mărunte.
Crăciunul copilăriei mele a fost mereu o minune cu luminițe galben-verzui, cu miros de brad și portocală, cu oameni dragi acasă, colinde și voie bună. Cadourile erau mai puțin importante. Sărbătoarea și tot ce trăiam zilele alea erau adevăratul cadou. Ridicatul bradului de la Poștă, cioplitul lui pe casa scării, ritualul împodobitului pe care l-am învățat de la mama, povestea cozonacului pe care-l făceam cu bunica, cozile geroase la portocale și banane, răsplătite de momentul în care în mijlocul “florii” portocalii găseam “puiuții” de felii mici dulce-acrișoare. Și mai era ceva la Crăciun, care-mi plăcea la nebunie. Clipele petrecute cu bunicul meu, scriind urările pentru noul an pentru o lungă listă de cunoștințe sau membri ai familiei, de departe. Îmi lua câteva zile să aleg cele mai potrivite felicitări pentru fiecare, apoi să compunem textele și să le scriu caligrafic, lipitul timbrelor și al plicurilor fiind cea mai puțin gustoasă etapă. Dar făcea parte din ritual. Să zicem că dădea “aromă” sărbătorilor. Acum nu mai trimitem scrisori, însă obișnuințele din copilărie nu mor. Așa că, încă mă ambiționez ca, în fiecare an, să mai scriu rănduri, nu la fel de caligrafic și fără a mai căuta imaginea perfectă. Acum caut să aleg cuvintele pentru fiecare om drag, căruia îi trimit în dar o bucățică din inima mea. De Crăciun parcă se dezleagă limbile și ne este mai ușor să scriem ceea ce nu am putem spune peste an. Uneori, chiar peste ani. Cred că, de fapt, ăsta e adevăratul dar al Crăciunului. Dezmorțirea noastră, sensibilizarea inimilor, liniștea minții, de parcă timpul stă în loc și putem vedea. Oamenii de lângă noi, copiii care aleargă vioi, cerul de deasupra, razele soarelui care ne mângăie drăgăstos pe față… Acum începem iar să simțim viața care pulsează în aer. Păcat, însă, că odată cu intrarea în noul an minunile dispar și adormim din nou, hipnotizați de caruselul rutinei cotidiene. Așa uităm de spiritul adevărat al sărbătorilor de iarnă și de Minunea minunilor de Crăciun. Uităm să mai dăruim, chiar și zâmbete, nu mai avem timp să ne bucurăm împreună cu cei dragi, pierdem emoția sfântă a sărbătorilor. Și uităm și de noi înșine.
Iubesc Crăciunul, pentru că, invariabil, în fiecare an, privind luminile gălbui din pomul (care acum nu mai miroase a cetină, dar sper că salvează, măcar cu câte un copac pe an, pierderea pădurilor din străbuni), mă întorc mereu la bradul așezat pe lada patului meu. Și, pentru câteva clipe de minune pură, copila din mine se cuibărește din nou, fericită, sub plapuma groasă, adormind fermecată de feeria Crăciunului de odinioară.
Iubesc Crăciunul pentru emoția pe care ne-o aduce mereu în suflete. Pentru colindele care fac ochii să lăcrimeze și inima să cânte. Pentru casa plină de veselie și oameni dragi. Dar și pentru că, de Crăciun, trecutul se amestecă cu prezentul și moartea se trezește în viață, aducându-i în jurul bradului pe toți cei pe care i-am condus pe drumul către veșnicie.
Iubesc Crăciunul și așa va fi mereu. Indiferent de moda vremurilor care se tot schimbă după cum bat vânturile, când dinspre răsărit, când de la apus. Indiferent de ce trenduri vor mai fi peste ani. N-am ce să fac. E deja prea târziu să mai schimb obiceiurile din copilărie. Și, până la urmă, de ce le-aș schimba? …
“Crăciunul este pătura magică care ne acoperă, acel ceva atât de intangibil deparcă este un parfum. Poate să țeasă un val de nostalgii în jurul nostru. Crăciunul poate fi o zi de sărbătoare sau de rugăciune, dar va fi întotdeauna și o zi de aducere aminte în care ne gândim la tot ce am iubit vreodată.” Augusta Rundel
