— Tocmai ai primit un colet!
Întoarce capul surprinsă. Nu aștepta nimic, de la nimeni. E un pachet mic, de fapt un plic mai mare, de curierat. Îl desface cu o ușoară emoție. Înăuntru e o scrisoare și încă un pachet frumos ambalat. După mărime, pare o carte. Rupe ambalajul ca un copil curios și nerăbdător în dimineața de Crăciun. Într-adevăr, e o carte. Titlul nu-i spune nimic. Abia numele autoarei îi deslușește, parțial, misterul. Nu mai auzise nimic de ea, de atunci, din vara când se întâlniseră la pensiunea din munți. Trecuse mai bine de un an și jumătate. Deschide cartea și îi cade pe brațe o fotografie. E ea, ținând în brațe un bebeluș, și, alături, un bărbat care le privește drăgăstuos. Atât de multă lumină și fericire li se citește pe chipuri, încât i se umple sufletul de bucurie, doar privind fotografia. Nu-i vine să creadă. Nu doar că n-au mai divorțat, ba chiar au făcut și un copil. Și-a îndeplinit visul. Așază fotografia pe măsuță și deschide scrisoarea.
“Draga mea prietenă (sper că nu te superi că îți spun așa, dar este ceea ce simt eu pentru tine, chiar dacă ne-am cunoscut doar câteva zile),
Știu că nu am mai dat niciun semn de viață până acum, dar asta nu înseamnă că nu te-am purtat în gând, zi de zi, rugându-mă pentru tine și familia ta și trimițându-vă toată recunoștința din lume. Cred că ai văzut deja motivul pentru care am păstrat tăcerea. O cheamă ca pe tine. Nu am știut ce alt nume să-i pun. Ea există astăzi mulțumită întâlnirii pe care Dumnezeu a pus-o la cale, în cele mai grele clipe pentru mine. Tu ai fost acolo și m-ai ajutat să văd dincolo de ochelarii pe care-i purtasem prea mult timp și care mă făcuseră să ajung pe dealuri. Viața mea de atunci chiar că era complet pe dealuri.
Știu că ți-am spus, atunci, că am să scriu într-o zi un articol despre întâlnirea noastră, despre trezirea mea și durerea ce a urmat. Să știi că l-am scris. Doar că, după ce l-am terminat, l-am rupt și l-am aruncat la coș. Cuvintele erau prea goale. Și am simțit că pot mai mult. Ți-am urmat sfatul și am dat drumul cuvintelor să curgă într-o poveste, nu doar într-un articol. Aveai dreptate. Nu venise încă momentul să fac asta, până atunci.
După cum, probabil, ți-ai imaginat deja, aceasta este cartea mea. Cartea noastră, de fapt, pentru că e povestea trăită de mine, între durere și bucurie, agonie și extaz, dar e și povestea fericită care s-a scris după întâlnirea cu tine. Despre asta e viața, de fapt, despre oameni, despre amintiri și despre coincidențe.
Nu cred că trebuie să-ți mai explic de ce întâlnirea cu tine mi-a schimbat complet viața. Se vede pur și simplu. Am o familie acum. Am cu adevărat o viață. Am scris prima mea carte. E de necrezut câte s-au putut schimba într-un timp atât de scurt. De necrezut, dar adevărat! Ce norocoasă am fost când am mers pe drumul din pădure, în seara aceea… În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această coincidență fericită! Mulțumesc pentru că ai apărut în viața mea exact când trebuia. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla altfel și cum ar fi arătat acum povestea mea.
Mă rog să ai parte de liniște și iubire pentru restul vieții tale. Poate într-o zi ne vom revedea…
Cu drag, aceeași și, totuși, alta...”
Ochii i se umplu de lacrimi și inima de o căldură blândă, care îi îmbrățișează sufletul în bucurie. Strânge scrisoarea la piept și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru minunile pe care le face în tăcere. Pași mici, coincidențe neașteptate, întâmplări peste care am putea trece indiferenți, zile normale, dar cu deznodământ fericit. Așa arată lumea văzută prin lupa iubirii de oameni, a grijii și bunătății desăvârșite a Părintelui nostru.
“Toți avem un basm în noi pe care nu ni-l putem citi singuri. Avem nevoie de cineva care, cu mirare și încântare, să ni-l citească și să ni-l povestească.” Pablo Neruda
Ne scriem poveștile împreună cu oamenii alături de care trăim. Pot fi momente, poate fi o viață întreagă, coautori vom deveni pentru toate aceste amintiri.
