“Cine sunt eu?”

„Cine sunt eu?” Oare câți dintre cei pe care-i văd, zilnic, pe stradă, în tramvai, la serviciu sau chiar și acasă își pun întrebarea asta? Nu-s eu singura… n-am cum să fiu. Recunosc privirea aia cu care mă-ntâlnesc de fiecare dată când mă privesc în oglindă. Și o văd des pe fețele celor din jurul meu. Aș vrea să-i întreb: “Ai aflat cine ești tu?” N-am reușit să o spun niciodată cu glas tare. Să o aud. Îmi rămâne doar ecoul ei undeva în fundal, mai încet, mai departe, până se pierde în zgomotul gândurilor care dau buzna unele peste altele. “Cine sunt eu?” Aș vrea să mă găsesc pe mine, cea care m-am pierdut undeva pe parcursul drumului numit viață, printre dorințele celorlalți, responsabilități, griji și obligații, frici și neputințe. Aș vrea să aflu cine sunt eu, cu adevărat, nu cea care a tot trebuit să fiu, să mă încadrez în tipare, cea pe care trebuia să o accepte familia, prietenii, cunoscuții, colegii, societatea… De multe ori m-am întrebat cum aș putea să-mi dau seama cine sunt dincolo de toate astea. Ce îmi idoresc cu adevărat și ce contează cel mai mult pentru mine. De atâtea măști nici nu mai știu cum să ajung la adevăr. Căutarea asta mă face să mă simt ca și cum aș vrea să trec strada singură, legată la ochi, complet dezorientată și fără niciun sprijin. Simt că mă sufoc în viața mea “perfectă”, în care zâmbetele ascund de prea multe ori tristețe. Îmi vine să strig răspicat: “Gata! Nu mai pot! Nu mai vreau să mă prefac!”. M-am săturat să tot spun „Da” atunci când îmi vine să spun din toată inima „Nu”. Oare de ce fac asta? Mi-e frică de reactiile celor din jur? Nu vreau să-i fac să sufere? Mi-e frică să nu rămân singură? De câte ori n-am vrut să mă ridic și să plec din acele locuri în care nu mă regăseam, dar inevitabil mereu am rămas pe loc… De frică de tot ce ar fi putut urma după acel moment. Și, de fiecare dată, îmi spuneam că e pentru ultima oară când accept și trec cu vederea o astfel de situație. Din păcate, nu a fost ultima. Nici penultima. M-am îmbătat ani în șir cu dulcele amar al speranței deșarte, în loc să fac față adevărului eliberator. Pentru că întotdeauna mi-am inventat un motiv întemeiat ca să rămân în buclă. Și să-mi pun mereu aceeași și aceeași întrebare fără răspuns până acum. “Cine sunt eu?”

Ni se pare cunoscut monologul interior de mai sus? Ne-am regăsit cât de puțin printre gândurile acestui personaj? Într-adevăr, grea decizie să-ți propui să afli cine ești, cu adevărat, dincolo de măști. Purtăm tot felul de costume, interpretăm roluri, suntem actori pe scena vieții de când ne știm. Amabili sau, din contră, vrând să impunem respect, vorbăreți sau foarte reținuți când situația o cere, timizi, impertinenți, respectuoși sau carismatici, am purtat, pe rând, zi de zi, o mulțime de măști. Am râs deși inima ni se sfâșia de durere, am plâns forțat când asta se aștepta de la noi, ne-am prefăcut calmi și curajoși deși frica ne paraliza toate mișcările, am fost diferite personaje în scenarii diferite. Drame, comedii, tragedii sau filme romantice, în toate am jucat de când ne-am născut și încă o mai facem. De voie sau de nevoie. Deci grea și plină de provocări decizie să-ne dorim să facem cunoștință cu noi. Dacă nu ne va plăcea ce descoperim? Dacă ne va durea? Inevitabilă decizie, însă, atunci cand nu-ne mai putem continua viața în negare de sine, în minciună și suferință. Atunci când, neștiind încă cine suntem sub toate aceste măști și roluri, începem să ne dăm seama cine nu suntem și nici nu vrem să mai fim niciodată.

„În clipa în care mi-am făcut curaj să mă privesc cu adevărat și să fiu sinceră cu mine însămi, toată viata mea a început să se transforme. În nici trei ani am descoperit o persoană nouă, afectuoasă și tandră, blândă, ceva mai înțeleaptă și iertătoare, dornică să-i ajute pe cei de lângă ea, cu mai multă răbdare și foarte hotărâtă să-și asculte inima. În câțiva ani, viața din trecut, de care nu mă putusem desprinde atât de mult timp, a devenit doar o amintire, cu momente frumoase și oameni dragi, dar și cu multe lecții dureroase din care am avut atâtea de învățat și pentru care, acum, sunt recunoscătoare. Din mine a rămas doar amintirea celei ce am fost. Eu, cea din prezent, am învățat să-mi croiesc cu răbdare și curaj o viață nouă, așa cum am simțit-o mereu în sufletul meu. Cu încredere și credință, pentru prima dată, mă simt vie și trăiesc cu adevărat. Pe bune. Acel „pe bune” pe care mi-a fost frică să-l privesc în față, dar fără de care nu am vrut să mai trăeisc.

“Cine sunt eu?” Nu știu încă și, probabil, îmi va lua toată viața să aflu răspunsul la această întrebare. Atât timp cât merg pe drumul meu, așa cum îmi ghidează Dumnezeu inima, sunt fericită și împăcată cu mine însămi. Și, oricâte piedici voi întâlni în cale, îmi voi găsi mereu puterea de a le depăși cu bucuria copilului care știe că așa este jocul, uneori mai ușor, alteori mai greu, dar mereu atât de frumos.”

Întrebările fără răspuns ale fiecăruia dintre noi, frământările pe care le înfruntăm în tăcere, visurile la care nu mai avem curaj să visăm, toate fac parte din poveștile noastre. Povestea mea e povestea ta și a fiecăruia dintre noi. Împărtășite, poveștile dau viață celor care și-au pierdut speranța.