Cine este Ioana Lupu, autoarea “Poveștilor de viață adevărată”?
Sunt o oglindă a fiecărui cititor. Cine decide să acorde câteva minute din viața lui aglomerată, pentru a citi poveștile mele, o va face pentru că se va regăsi în ele, mai mult sau mai puțin, identic sau asemănător. Nu suntem nici atât de unici, pe cât am vrea să credem, și nici singuri, oricât de tare ne-am însingura.
Ce te-a inspirat pentru alegerea acestui nume?
“Povești”, pentru că, de când ne naștem și până murim, ascultăm, trăim și spunem povești. În ordinea asta. “De viață adevărată”, pentru că despre asta este vorba, despre viețile noastre, ceea ce trăim și ne trăiește. Oricât ne-am ascunde după deget, pe fiecare dintre noi ne doare, de fapt, de viața lui și trăirile sale interioare. Și asa am ajuns la “Povești de viață adevărată”. Simplu.
Ce te inspiră în scrierea textelor?
Oamenii și viețile lor. Emoții, gânduri, frământări, bucurii, căderea și zborul, nașterea și moartea, prezența lui Dumnezeu în noi înșine, scriu despre tot ceea ce este viu și real. Poveștile sunt inspirate din viață adevărată, a mea sau a celor din jur, ale căror povești se derulează sub ochii mei, de cele mai multe ori neputincioși.
Pentru cine scrii?
Pentru toți cei pe care nu-i pot ajuta altfel, decât împărtășindu-le poveștile noastre, ale tuturor. Fiecare își va lua din ele bucățica scrisă, fără să știu, pentru el. Cu toții trecem, de-a lungul vieții, prin etape similare, ne confruntăm cu același gen de probleme și nu trăim doar noi, pentru prima oară, acele emoții. Înaintea noastră, generații la rând, au simțit la fel. În prezent, în același timp cu suferința sau bucuria noastră mai sunt atâția oameni care trăiesc același lucru. Poveștile sunt modul în care oamenii se apropie între ei și se simt interconectați. Sunt o formă de comunicare, poate una dintre cele mai vechi.
De ce scrii despre aceste subiecte și nu scrii despre cultura amerindienilor, tehnologie sau orice altceva?
Scriind despre cultura amerindienilor, facem referință la oameni aflați într-un anumit areal geografic. Scriind despre tehnologie, ne raportăm la viitorul omenirii, căutând suport în zona tehnică. Indiferent de domeniu, am ajunge, în esență, tot la oameni. Așa că am ales să rămân la esența tuturor scrierilor, omul și sufletul lui.
Scrii din dorința de a scrie sau din plăcerea de a-ți fi citită munca? Dacă nu ți-ar citi nimeni articolele, ai mai continua să scrii?
Am să mixez între ele variantele de răspuns și voi răspunde în felul următor: scriu din plăcerea de a scrie. Nu “am fost citită” de nimeni, până nu demult. Din copilărie, am scris pentru mine, pentru a-mi exprima gândurile, care mi se învălmășeau uneori în minte, pentru a elibera emoții pe a căror povară nu o mai puteam duce. Așa că, să nu-mi citească nimeni poveștile nu e suficient motiv să nu las cuvintele să prindă viața lor. Ce va fi mai departe, cu ele, Dumnezeu știe. Eu doar le scriu.
Când ți-ai dat seama că poți scrie?
Sincer, încă nu sunt foarte sigură că pot scrie, în adevăratul sens al cuvântului. De înșiruit cuvinte pe hârtie, o fac din copilărie. De când am învățat să scriu. Ora de compunere din școală era preferata mea. Și de atunci, am scris de câte ori a fost nevoie, texte diferite, literare, tehnice, jurnalistice sau juridice, conținut de marketing sau scrisori către cei dragi. Scrisul face parte din mine, la fel de firesc ca și comunicarea verbală.
Din tot ce ai scris, care este textul tău preferat?
Sunt două povești pentru copii și părinți, deopotrivă, tare dragi mie. Poate pentru că m-au făcut să retrăiesc momente din copilărie, poate pentru că m-au ajutat să vorbesc despre mine, ca mamă. Sau poate pentru că au luat naștere într-un mod mai atipic: s-au cerut scrise și nu am scăpat de ele până nu le-am dat viață pe hârtie.
Scrisul te-a schimbat în vreun fel? Simți vreo diferență între tine, cea de azi, față de cea din trecut?
Scriu de când mă știu, așa că nu prea pot să mă pronunț cum aș fi fost dacă n-aș fi scris. Sincer, nici nu mă imaginez fără partea asta din mine.
Ce reacții ai primit de la prieteni și apropiați, când au realizat că te-ai apucat de scris, ca un scriitor?
Bune. Nu știu dacă au fost și complet sinceri când mi-au zis că le place cum scriu, dar cert este că am primit încurajări. Să scriu cărți, să public, să scriu articole de blog, copywriting, orice are legătură cu cuvântul scris.
Care a fost autorul sau opera care te-a inspirat să scrii? Sau poate o întâmplare din trecut care a contribuit la dezvoltarea ta, ca scriitor?
Am doi autori și două titluri care m-au marcat atunci când le-am citit. Nu știu dacă m-au inspirat să scriu, dar subiectul abordat, modul în care au fost concepute au făcut clar un declick în mintea mea. “Pentru cine bat clopotele?” de Ernest Hemingway și “Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez. Ca momente de viață care m-au determinat să-mi aștern gândurile pe hârtie au fost mereu experiențele mai grele prin care am trecut. Din păcate, ele m-au adus față în față cu mine și trăirile mele interioare. Când suntem fericiți, nu ne mai gândim prea mult la lucrurile profunde.
Este vreo persoană în trecutul tău care te-a îndrumat să scrii? Care te-a motivat în direcția asta?
Și la această întrebare răspunsul meu e similar celor două, anterioare. Nu a fost o singură persoană, ci două. Bunicul meu, care mi-a deschis prima oară ușa către lumea fantastică a cărților, și doamna profesoară de limba română, cu ajutorul căreia plăcerea cititului și a scrisului a depășit nivelul unui simplu hobby și a putut, acum, să ia drumul poveștilor dăruite cititorilor.
Ce îi recomanzi unui tânăr scriitor, aflat la început de drum?
Să scrie. Să scrie. Să scrie. Și apoi să taie tot ce este în plus, până ajunge la esență.
Cum încurajezi tinerii să citească? Sau de ce crezi că oamenii au încetat să citească?
Cititul, dacă nu e o plăcere, e o tortură. Cine vrea de bună voie să fie torturat? Eu nu mi-am forțat copilul să citească. Mă rog lui Dumnezeu să-i cadă în mână acea carte care să-i deschidă apetitul pentru lectură. În mod firesc și natural. Nimic forțat nu va da rezultate. Poate doar adverse. De ce nu mai citesc oamenii? Nu știu dacă putem generaliza spunând că au încetat să citească. Poate e doar o modificare a percepției noastre despre citit. Pe vremea copilăriei mele, cititul era singura distracție culturală reală. Nu aveam cu ce s-o înlocuim, televizorul era ca și inexistent, filme, piese de teatru, concerte erau foarte rare, iar alte modalități de petrecere a timpului liber nu aveam. Acum există atât de multe opțiuni la nivel cultural, încât am fi absurzi să le pretindem copiilor să citească cum am citit cei din generația mea. Și mai este un aspect: cititul nu este valabil doar dacă este vorba despre literatura clasică. Să recunoaștem că pot opta și pentru alt gen de lecturi, mai tehnice, biografii, cărți de specialități diferite, de actualitate etc. Să fim mai înțelegători, să-i judecăm mai puțin pe tinerii de astăzi și vom avea mai mari șanse să le deschidem uși către ei înșiși. Cu răbdare și blândețe.
Ce proiecte mai ai în plan?
Cu ajutorul lui Dumnezeu, să scriu. Dacă tot am făcut acest pas către “Poveștile de viață adevărată”, acum mă rog să am povești și inspirație să public conținut de calitate și de interes pentru toți cei care urmăresc postările mele. Și, sper, ca la începutul anului 2020 să reușesc să răsfoiesc primele povești tipărite. Doamne ajută!
Mulțumesc colegilor de la marketing, Ștefania și Sebastian, pentru provocarea de a răspunde la aceste întrebări. Cu ocazia asta, am făcut și eu cunoștință cu acea parte din mine care, până nu demult, a stat ascunsă departe de văzul lumii.
