Ce-aș fi vrut să știu la 20 de ani

20 de ani, vârsta magnifică la care fiecare dintre noi ne vedem nemuritori și preaputernici. Nimic rău nu ni se poate întâmpla, generațiile din urmă chiar sunt “în urmă” cu multe față de noi și viitorul se așterne în fața noastră nerăbdător să ne îndeplinească și cele mai îndrăznețe visuri.

Așa pare totul la început de drum prin viață. Pe măsură ce călătorim pe poteci întortocheate, cu fiecare intersecție prin care trecem, cu fiecare tovarăș de drum cu care facem cunoștință, lucrurile se complică, deciziile par tot mai grele, la fel și provocările călătoriei. Și vine o zi când realizăm cât de bine ar fi fost să primim o hartă și niște instrucțiuni de drum, înainte de a ne pune rucsacul în spinare și să-l umplem cu lucruri pe care credeam noi că le vom folosi pe parcurs, dar care s-au dovedit, până la urmă, că mai mult ne-au încurcat, decât ne-au ajutat.

Când am împlinit dublul vârstei de 20 de ani, mi-am pus o întrebare: “Oare ce m-ar fi ajutat să fi știut atunci când am pășit singură în viața de adult?”. Răspunsul pe care mi l-am dat nu mai poate schimba trecutul meu, dar poate fi de folos pentru viitorul celor care se află acum la începutul vieții lor de “oameni mari”.

Mi-ar fi fost de mare trebuință să fi știut că oamenii, pe care îi voi întâlni de-a lungul vieții, vor fi adevărați profesori și că, de la fiecare dintre ei, voi avea ceva de învățat. Chiar și de la cei care mă vor face să sufăr, care mă vor provoca să-mi depășesc limitele și să-mi văd fața mai puțin plăcută.
Nimeni nu e responsabil de fericirea mea, doar eu. Deci, nu alții m-au făcut să sufăr în trecut, ci eu am fost cea care am ales sa trăiesc în durere atunci când lucrurile nu s-au întâmplat conform planului și așteptărilor mele.
Apropo de planuri, cel mai bun plan este cel “fără așteptări”. Să fac maxim în orice situație și în orice loc mă aduce Dumnezeu la un moment dat, să dau tot ce pot mai bun, dar fără a mă aștepta la un anumit rezultat. Multe clipe de tristețe, dezamăgire și frustrare ar fi fost evitate în toți anii ăștia.
Cele mai frumoase momente au fost cele petrecute alături de oameni. A dărui mi-a adus împlinire, bucurie și căldură sufletească, pe când a cere și a lua m-a pustiit, aducându-mi în timp însingurare și tristețe.
Nimic cu adevărat important și valoros pentru mine nu s-a clădit peste noapte, ci in ani, cu muncă și efort susținut, cu implicare de 100%, cu pasiune și credința că totul se întâmpla spre binele meu.
Ar fi fost minunat să fi știut că, în drumul spre “succes”, voi cădea și va durea, mă voi ridica și va durea, voi reuși și va durea. Că fiecare pas, fiecare etapă și fiecare reușită vor avea partea lor de bucurie combinată cu tristețe, atunci când fiecare alegere făcută într-o direcție va însemna o renunțare în altă parte.

Viața este un lung șir de intersecții cu multe rute, o alegere continuă între dreapta și stânga, înainte și înapoi, între a merge și a sta pe loc, între “da” și “nu”. Și, indiferent de direcție, indiferent de răspuns, va trebui să-mi asum consecințele.
Și am ajuns și la acest subiect delicat, de suflet. Îndrăgostirea și iubirea sunt două lucruri total diferite: iubirea se trăiește veșnic, în timp ce îndrăgostirea se spulberă peste noapte.
Tânăra care credea că le știe pe toate la 20 de ani ar fi avut nevoie să vadă că iubirea va fi, pentru ea, ceea ce sunt focul, apa, ciocanul și nicovala pentru fier. Din iubire s-a născut și a crescut, prin iubire s-a șlefuit, cu iubire a învățat să fie vie. A învățat lecția iubirii trăind, cu durere, lipsa ei.
Însă, cea mai grea lecție avea să fie, de departe, “lecția răbdării”. Răbdarea chiar începe atunci când se termină, de fapt, răbdarea. Să învăț să accept ceea ce este în prezent și să mă bucur de viața mea exact așa cum este a fost o lecție dureroasa și grea. Să am răbdare a însemnat să renunț la control, la planuri și așteptări. Să am răbdare a însemnat să învăț să trăiesc prezentul ca fiind singura realitate existentă.

Acum, la dublul vârstei de 20 de ani, când credeam că nu am nevoie să știu nimic mai mult despre viață, îmi mai pun o întrebare: “Oare ce ar trebui să mai știu în clipa asta, ceva ce voi realiza peste încă 20 de ani că mi-ar fi fost de mare folos acum?” Nu cunosc încă răspunsul, dar măcar acum sunt conștientă că el există și mă rog să-l aflu cât mai curând, nu peste încă 20 de ani.