— Eram studenți și ne-am cunoscut într-o vacanță, într-o excursie la munte cu mai mulți colegi. Vlad era prieten cu unul dintre ei. Ne-am plăcut din prima clipă, așa că am început să ne vedem din ce în ce mai des, până când, într-o zi, Vlad m-a întrebat dacă nu vreau să ne mutăm împreună. Și am făcut-o! O perioadă am trăit așa, încercând să ne acomodăm cu stilurile noastre diferite de viață, învățând cum să ne facem fericiți unul pe celălalt. Cam greu, dar depuneam amândoi eforturi în direcția asta. Apoi au intervenit părinții și, uite-așa, fără să ne dăm seama când și cum, am ajuns să ne căsătorim.
— Până aici, toate bune și frumoase. Sună chiar a final de basm, “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.” Cum se face, totuși, că astăzi prințesa e fugită-n munți, ascunsă într-o pensiune și prințul o așteaptă nervos acasă, cu actele de divorț în mână?
— Bună întrebare, trebuie să recunosc. Nici eu nu știu unde, când și cum am rătăcit cărarea din poveste, de am ajuns aici, și am ratat partea cu “au trăit fericiți”. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt, ne-am iubit sincer și, totuși, ne-am pierdut pe drum.
— Ai spus că v-ați căsătorit cumva la insistența părinților. De ce nu ați ajuns singuri la momentul acesta, ca un pas firesc și dorit în relația voastră?
— Cred că ne era frică…
— De ce anume? De căsătorie?
— Da. Căsătoria presupune un angajament foarte serios, care ne leagă pe viață. Sau, cel puțin, așa credeam eu la momentul acela.
— Te speria angajamentul pentru că te făcea să te simți “legată”? Captivă ca într-o cușcă?
— Când spui “pe viață” te cam strânge-n spate, nu crezi? Mai ales la 20 de ani… Căsătoria suna ca fiind ceva definitiv, care ne speria.
— Ca o sentință? Nu te supăra că tot insist, dar chiar vreau să înțeleg mai bine. Eu, de exemplu, m-am căsătorit tot foarte tânără și nu am avut nicio clipă de ezitare. N-am trăit stările și emoțiile de care-mi vorbești, așa că nu vreau să interpretez ceva greșit. Prefer să mă lămurești tu. Vă iubeați, erați îndrăgostiți și v-ați dorit să locuiți împreună. Adică aveați toate ingredientele pentru a vă bucura amândoi de povestea asta frumoasă, până la sfârșitul vieții. Unde greșesc?
— Nu prea greșești. Logic așa ar fi fost. Doar că lipsește un mic detaliu. După ce ne-am mutat împreună, s-a mai disipat din feerie. Într-un fel arăta relația noastră când ne vedeam doar în oraș, la film, la plimbare, plini de dor și pasiune, și alta când am început să ne cunoaștem cu bune și rele, să fim împreună zi și noapte și să avem de făcut față tuturor provocărilor legate de traiul în comun.
— Deci, de aici frica de căsătorie. Și tot nu înțeleg ceva. Dacă așa stăteau lucrurile între voi, de ce v-ați mai căsătorit?
— Pentru părinții noștri a contat foarte mult să fim cununați. Ei sunt mai de modă veche, să zicem.
— Nu știu dacă-i o modă și nu știu dacă-i veche, dar știu că a-ți lua angajamentul în fața cuiva și în fața lui Dumnezeu este ceva sănătos pentru oricare dintre noi. Adică, iartă-mă, dar nu știu dacă eu aș vrea să fiu într-o relație cu o persoană lipsită de implicare, asumare și responsabilitate în ceea ce ne privește. Pentru că, până la urmă, nu asta înseamnă un angajament? Să fii acolo unde spui că ești, să faci ceea ce spui că faci…
— Păi și nu poți fi așa responsabil, implicat cum zici tu, și fără să te căsătorești? Adică, nu e totuna?
— Poți fi, la fel de bine cum și căsătorit îți poți încălca angajamentul luat. Întotdeauna există excepții de la orice regulă. Dar mi se pare că alta este setarea mentală a oricărui cuplu când ambii știu că sunt împreună într-o relație foarte serioasă și asumată, pentru restul vieții. Cumva, devin mai conștienți de consecințele deciziei lor. Altfel, nu știu, azi putem să fim cu cineva, peste o săptămână facem promisiuni altcuiva, pentru că real nu ne-am luat niciun angajament față de nimeni. Stăm sau plecăm, la voia întâmplării. Și, așa fiind situația, ce șanse reale au tinerii de a forma cupluri stabile, dacă nu există nimic să-i facă să treacă împreună prin provocările vieții în doi?
— Nu știu ce să zic. Nu prea m-am gândit așa. Credeam că am ajuns în punctul ăsta, de acum, tocmai pentru că ne-am căsătorit prea repede.
— Spune-mi cum crezi că a influențat căsătoria relația voastră?
— Ne-a transpus prea brusc în lumea reală, cu griji, obligații, stres cotidian. Ne-am asumat roluri noi, pe care le-am luat poate prea în serios, uitând că noi ne iubeam așa cum eram, nu cum ar fi trebuit să fim. Am dat bucuria simplă a clipelor neplanificate pe programe și agende încărcate, devenind sclavi ai joburilor care urmau să ne aducă recunoaștere socială și împlinire materială. Am uitat de momentele noastre, când ne spuneam nimicuri și râdeam din toate prostiile, și am transformat îmbrățișările tandre și sărutările pline de pasiune în gesturi mecanice, fără implicare emoțională. Și, uite așa, fără să ne dăm seama, am devenit niște roboței, care au uitat de inima care bate în spatele carcasei. Asta am făcut. Acum regret, pentru că abia acum am reușit să mă uit așa la ceea ce am trăit. Înainte nu am putut face asta. Era mult prea dureros pentru mine să spun lucrurilor pe nume și oricum nici nu știam cum să schimb ceva.
— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar tot ce mi-ai povestit mai sus face parte din provocările vieții de adult în combinație cu cea de cuplu. Căsătoriți sau nu, oricum v-ați fi confruntat cu aceleași situații exterioare, legat de îmbinarea laturii profesionale cu cea privată. Bineînțeles, dacă v-ați fi văzut o dată la câteva zile, în weekend, relaxați și dornici să petreceți timp împreună, alta era situația. Adică ați fi savurat doar acele momente atent pregătite, în prealabil, dar care nu reflectă realitatea relației voastre. Atât timp cât ați luat decizia de a vă muta împreună, era clar că urma să treceți prin viața reală, de cuplu, în același timp cu evoluția voastră personală și profesională.
— Adică, tot aici am fi ajuns și necăsătoriți?
— Dacă v-ați fi comportați la fel, nici nu știu dacă rămâneați împreună până acum. Sincer îți zic. Ia gândește-te! La primele discuții mai aprinse care dintre voi și-ar fi făcut bagajul primul și ar fi plecat? Fără să se mai uite în urmă.
— Mda… Nu m-am gândit niciodată la asta.
— În altă ordine de idei, revenind la discuția noastră inițială despre dorința tuturor îndrăgostiților de “a trăi fericiți până la adânci bătrâneți”, hai să fim sinceri și să recunoaștem că traducerea ei este, mai degrabă, “să mă facă fericit cel de langă mine, până la adânci bătrâneți”. Spune-mi tu că nu-i așa. Nu asta visăm cu toții? O fericire venită din exterior, pe care să o primim fără să facem nimic, în acest sens. Toată treaba asta cu a pune pe umerii partenerului propria ta bucurie e o mare amăgire. Ne facem așteptări greșite. Nimeni nu e obligat să mă facă pe mine să fiu fericită. O relație asumată are menirea de a mă ajuta să transform acea parte din mine care-mi repetă continuu că fericirea mea este responsabilitatea celuilalt, renunțând și la suferință, oricât de justificată ar părea. Iubindu-l pe cel de lângă tine fără să-l gândești, acceptându-l fără să-ți dorești să-l schimbi, învățând să-ți asumi responsabilitatea deplină pentru tot ce trăiești, pentru emoțiile și gândurile tale, deschizându-ți sufletul și comunicând sincer cu partenerul tău, așa se ajunge la o relație pe viață. De la cele mai grosiere cioplituri, până la cele mai fine tușe de artist, etapele prin care ați trecut voi doi sunt etapele prin care trece orice operă de artă. Și căsnicia este o capodoperă, chiar. Nu toți reușesc să le parcurgă integral. Unii fug după ce se consumă dulceața dragostei de la început, alții după primele conflicte, unii după ani de singurătate în doi și alții atunci când găsesc o altă poveste de dragoste, în care să se arunce la fel de nesăbuit ca și în prima. Dar este și categoria celor care reușesc să parcurgă cu curaj toate etapele de șlefuire, ca mai apoi să se bucure de strălucirea operei de artă proaspăt născute – întregul armonizat din două întreguri transformate, cioplite și cizelate până la totala împreunare dintre minte, trup și suflet.
— Ceea ce spui tu mă duce cu gândul la căsătorie ca o școală cu multe examene. Chiar și cu teme pentru acasă.
— Cumva da, poți să privești și așa lucrurile.
— Și romantismul dispare? Nu prea mai face sens relația romantică, diafană, cu fluturii din stomac și capul în nori, alături de imaginea unei clase cu bănci, catredră, tablă, elevi și profesori.
— Hai să dezvolatăm puțin comparația asta a ta. Să știi că nu-i deloc lipsită de sens. Uite, am putea spune că perioada inițială, când apare îndrăgostirea, e perioada de înscriere la școala relațiilor, despre care știm că nu durează veșnic, fiind urmată de trezirea, uneori bruscă, la realitatea dintre cei doi. Abia atunci cursanții se văd cu adevărat, așa cum sunt ei, cu calități și defecte, cu tipare mentale, frici și lecții de învățat. De aici începe efectiv cursul despre relații la care ne înscriem cu toții în școala vieții, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama de asta. Și, în loc să trecem la treabă și să ne asumăm răspunderea pentru propria transformare, cu recunoștință față de partenerul care ne este cea mai fidelă oglindă pentru partea necunoscută din noi, ce facem? Începem războiul cu el, îl transformăm din aliat în dușman, îl acuzăm de nefericirea și nemulțumirile noastre, îi judecăm felul de a fi, alegerile. În final, vrem să-l schimbăm pe el, neputând face față la ceea ce ne arată, de fapt, despre noi înșine. Și, uite așa, se ajunge mai întâi la îndepărtare și singurătate în relație, apoi la despărțire. Ți se pare cunoscută povestea asta?
—Trebuie să recunosc că m-am regăsit în parcursul descris de tine. Cel mai trist mi se pare că, din perspectiva asta, căsătoria e lipsită de romantism și poveștile de dragoste există doar în filme.
— Dacă te-ai așteptat vreodată să trăiești ceea ce-ai văzut în filme sau ai citit în romane, te înțeleg să fii dezamăgită de viața ta. Și nu pentru că nu ai o viață frumoasă, ci pentru că vrei musai să o faci să intre în niște tipare create de imaginația altcuiva. Dacă înveți să te uiți corect la ceea ce reprezintă cu adevărat căsnicia ta și ce beneficii nemaipomenite îți poate aduce, atunci s-ar putea să trăiești cea mai minunată poveste de iubire conștientă. Dar, pentru asta, trebuie să renunți la așteptări și să înveți să te bucuri de fiecare clipă, iubindu-ți soțul așa cum este el, fără să te muncești să-l schimbi, doar ca să-l faci să se potrivească cu povestea ta despre partenerul ideal.
Zâmbetul încurajator pe care-l primește o face să se însenineze și să-și permită să spere că, poate într-o zi, va trăi așa frumos alături de Vlad. Că se va bucura de frumusețea vieții acceptând-o exact așa cum este, descoperind în interiorul ei iubirea și fericirea pe care le-a tot căutat în lumea exterioară. Faptul că femeia asta reușise să-și găsească liniștea, echilibrul și armonia interioară trecând prin numeroase provocări și lecții de viață îi dădea putere și curaj. Într-o zi va reuși și ea…
— Când un cuplu ajunge la divorț înseamnă multă lipsă de comunicare, îndepărtare de celălalt în singurătate, frustare și tristețe aducătoare de suferință. La această stare de fapt nu se ajunge peste noapte, așa cum nici tu și soțul tău n-ați ajuns în prag de divorț, de la o simpla discuție în contradictoriu. În timp, lipsa de comunicare și interes pentru persoana și preocupările celuilalt v-au făcut să deveniți doi străini. Cine e bărbatul care locuiește în aceeași casă cu tine? Cine e femeia care doarme noapte de noapte lângă el? Ar trebui să faceți, din nou, cunoștință. Dar cum să recunoști asta? Cine n-ar vrea să poată face o magie care să-i salveze căsnicia peste noapte? Ca un fel de pastilă vindecătoare, pe care o înghiți cu un pahar de apă. Și gata! Totu-i minunat, din nou, fără cel mai mic efort. Pastile antidivorț, din fericire, nu există, însă ai putea mări dozele de iubire și bunăvoință, curiozitate și bucurie. Așa ai putea afla cine este, acum, omul de care te-ai îndrăgostit, cu ani în urmă. Și, cine știe, poate te vei îndrăgosti, din nou, de el.
Mintea e cea care ne face să suferim, așezându-ne în postura victimei, a cărei durere pare mai mult decât justificată.
E greu să fim sinceri cu noi înșine și să recunoștem adevărul. E dureros să renunțăm la a fi victima lipsită de apărare, așa cum mintea ne repetă, mereu, și să ne asumăm că am avut permanent mijloacele de a face ceva pentru căsnicia noastră. Dar am ales, de fiecare dată, alte lucruri care păreau mult mai importante, precum cariera, banii, prietenii.
E dureros să recunoaștem că noi suntem cei care am permis să ne înstrăinăm și să punem iubirea pe ultimul loc. Ăsta e primul pas de reîntoarcere la iubire. Restul, e poveste. De viață adevărată…
