Holul întunecos și trist al spitalului îi trimite fiori reci pe șira spinării. Înaintează, parcă plutind, spre Reanimare. Este și nu este acolo. Știe că, dincolo de ușa aceea, se vor spulbera toate speranțele. Știe că va avea de înfruntat inevitabilul. Moartea. Nu e pregătită pentru asta. Și, totuși, trebuie să-i facă față.
Îi vede pe toți ca prin vis. Mama, sora ei… Le vede ochii plini de lacrimi, le simte frica, disperarea. E gata! Gata cu speranțele, gata cu amăgirea. Nu se mai poate face nimic. Sfârșitul venise. Niciuna dintre ele nu poate vorbi. Fiecare își face curaj să treacă pragul dintre cele două lumi. Odată intrate acolo, viața lor se va schimba radical. Știe asta. O simte. Strânge din dinți și trece pragul.
Respirația i se oprește pentru câteva secunde. Șocul este prea puternic. Dă un pas înapoi și respiră adânc. Se sufocă de frică, de groază. Știe că e el, bunicul ei, și totuși nu-l recunoaște. Întins pe patul din fier, cu toate tuburile care îi ies din gura și din nas, nu mai este nimic din omul care o îmbrățișase de atât de multe ori, care o numea “Draga tatii” sau “Fata mea specială”, spulberându-i toate fricile și asigurând-o că totul va fi bine. Acolo, în patul de spital, este doar un corp chinuit, un chip desfigurat, un om între viață și moarte. Pe el, bunicul ei, nu-l mai simte acolo. Sufletul îi plecase deja spre casă, să se alăture străbunilor la întâlnirea din veșnicie. Știa asta, cu toată ființa ei.
“E gata! Trebuie să se termine! E doar o chestiune de timp! Tată drag, tu nu mai ești aici, ai plecat deja… Doamne, ia-l la Tine, acolo unde nu mai este suferință și nici durere! E doar o chestiune de timp.”
Nu poate lega niciun cuvânt. Vorbește singură în gând. Singură cu Dumnezeul în care nu crezuse, până acum. Are nevoie de El. Doar ea cu ea, nu știe cum să treacă peste toată durerea pe care o simte. Pentru prima dată-n viață are o nevoie disperată să creadă în ceva. Să creadă că dincolo de moarte mai este ceva. Că sufletul bunicului ei se va întoarce acasă la el.
Este pentru prima dată când dă piept cu moartea cuiva drag. Până acum refuzase să se gândească la această zi. O ignorase intenționat, neștiind cum să se pregătească pentru ea. Acum, însă, nu mai poate face nimic. Indiferent ce simte, indiferent cât de îndurerată este, trebuie să accepte că oamenii sunt trecători prin viața pământească în drumul lor spre veșnicie. Mai mult încă, se simte responsabilă pentru cei rămași, sora și bunica. Mama ei este o femeie puternică și, indiferent de cât de greu îi va fi, va trece peste momentul dureros în felul ei retras și demn. Bunica, însă, e bătrână și bolnavă, pierderea suferită fiind peste puterile ei, la momentul ăsta. I-e teamă să nu însemne, și pentru ea, sfârșitul. Nici nu știe cum îi vor spune ca inima ei slăbită să poată purta, de acum încolo, și această povară. Sora ei e încă tânără, abia studentă, la început de drum. Are nevoie de sprijin și susținere. Pentru ele trebuie să-și găsească puterea de a nu se lăsa dărâmată de tumultul din suflet.
“Doamne, nu mă lăsa! Mă doare de simt că mi se sfâșie inima. Și nu știu ce să fac cu toată durerea asta. Fără el sunt singură și fără sprijin. Era siguranța și stabilitatea mea. Doamne, arată-mi Tu cum să trăiesc fără bunicul meu?”
Moartea, vrem sau nu s-o vedem, ne e companion nedespărțit în toată această călătorie numită “viață”. Cu cât o ignorăm mai tare și vrem să ne prefacem că nu există, cu atât mai greu va fi să dăm ochii cu ea, atunci când nu vom mai avea cum s-o negăm. Învățând să trăim cu ea mereu lângă noi, învățăm să trăim cu adevărat, prezenți la oamenii din jur și la viața care ne înconjoară.
Moartea a despărțit-o de un om drag inimii ei, însă i-a dăruit propria viață. L-a pierdut pe bunicul și s-a câștigat pe ea. Niciodată Dumnezeu nu rămâne dator către noi. La fiecare început de an, în zilele geroase de iarnă, va plânge și va râde în același timp. Durere amestecată cu bucurie, tristețe învăluită în mulțumire veșnică, un amestec de emoții și trăiri o va cuprinde mereu, amintindu-i de ziua în care moartea și viața s-au întâlnit și și-au dat mâna. În ziua aceea, ea a renăscut. În ziua aceea, a început să iubească. În ziua aceea, a pășit într-o nouă viață. Viața ei.
“Tragedia vieții constă în ceea ce moare într-un om în timp ce trăiește.” Albert Schweitzer
